Trăim decenii de împliniri răzleţe

Cântecul e vechi, iar versurile lipsite de actualitate. Cuvântul „măreţe”, care ar fi trebuit să încheie versul din titlul acestei scrieri, nu mai are, de mult, conţinut. Luată în sens strict propagandistic, ideea de măreţie nu este nouă. O regăsim din antichitate până la penultimul preşedinte american. Dincolo de asta, totuşi, nu putem nega că, uneori, exprimarea poetică a fost şi este încă, pe alocuri, dublată de fapte. Orice naţiune are dreptul sau se zbate să ajungă la o oarecare fală, măreţie, grandoare, asta este ceea ce o face importantă, nu neapărat mărimea teritoriului pe care vieţuieşte sau nivelul tehnologic la care a ajuns. Pentru România, succesele au fost, poate doar cu două excepţii, în ultimii 30 de ani, mai degrabă răzleţe decât măreţe, rezultatul unei îndelungate serii de ploconeli, milogeli, şpăgi şi cadouri practicate de o clasă politică mediocră. Cineva spunea că bogăţia României este şi blestemul ei. Probabil asta a condus la neprimirea ţării noastre în spaţiul european de liberă-circulaţie, supranumit Schengen. Opoziţia unui stat, acerbă, însă lipsită de orice argument logic, a lăsat un gust amar oamenilor de afaceri români care pierd zeci de milioane de euro anual din cauza nesfârşitelor cozi şi controale din vămile prin care trec camioanele încărcate cu produsele importate sau exportate de ei. Din nou, Uniunea Europeană demonstrează că este un eşec politic şi economic. Solidaritatea – o lozincă, unitatea – o pierdere de vreme. Ca justificare a blocării aderării României de către ţara sa, cancelarul austriac scria: „Ne temem de imigraţie pentru că suntem o ţară mică, deşi cândva am fost una mare, foarte mare”. Dacă ar fi fost scris cu litere chirilice, am fi ştiut clar de unde ni se trage. Dar şi aşa, cu alfabet latin, ne-am prins. Să ieşi public cu o asemenea retorică în 2022 este cutremurător, fiindcă ne arată că mentalitatea feudală nu a dispărut dintr-o Europă autistă şi, pe deasupra, lipsită de resursele vitale care să îi conserve bunăstarea, ceea ce o face deopotrivă agresivă, lacomă şi vulnerabilă.

Ce am înţeles din povestea asta? Că suntem, ca întotdeauna, singuri, că ne avem doar noi pe noi, că trăim într-o ţară spoliată căreia i se refuză dreptul la măreţie. De fapt, i se refuză dreptul la un trai măcar decent, pentru că are de toate şi asta, paradoxal, o vulnerabilizează. Nu putem avea decât succese răzleţe, livrate cu linguriţa de puternicii zilei. Obrăznicia chezaro-crăiască nu a venit de capul ei, este clar ca lumina zilei. Partenerii noştri europeni s-au arătat sideraţi, s-au plesnit cu palmele peste frunte, unii chiar s-au tăvălit pe jos, au vărsat lacrimi, ne-au bătut pe umeri, dar n-au făcut nimic pentru a convinge Austria să-şi schimbe votul, ceea ce arată ori că totul a fost pus la cale cu îndemânare de marile puteri continentale, ori că uniunea asta este complet nefuncţională. Să te manifeşti astfel când la frontierele României se desfăşoară un război atroce nu poate însemna nimic altceva decât că toate tarele care au făcut naţiunile Europei să se războiască între ele timp de secole – aroganţa, trufia, nevoia disperată de glorie, infatuarea, înfumurarea, îngâmfarea, obrăznicia, orgoliul, semeţia, sfidarea, corupţia, xenofobia, trufia – sunt încă foarte puternice. Vorbele frumoase, discursurile despre „marea familie”, solidaritate şi altele asemenea nu sunt decât forma poleită a unui dispreţ neschimbat de secole. Când un universitar român a avut curajul să spună cu voce tare că Uniunea Europeană a fost gândită, la Maastricht, cu două viteze, fiindcă altfel nu poate funcţiona, adică state hegemonice-producătoare şi state consumatoare, toţi i-au sărit în cap. Cred că distinsul profesor avea, totuşi, dreptate.

Dacă de mâine voi mai pune benzină de la OMV, îmi voi închide conturile la Raiffeisen, nu voi mai bea Red-Bull sau nu voi mai mânca ciocolată Lindt, nu ştiu să vă spun. Mă cam bate gândul să o fac, dar asta ar însemna să cobor la nivelul domnului acela din Austria, a cărui cancelarie are podelele acoperite cu covoare groase care nu lasă să se vadă mizeria ascunsă sub ele. (Dragoş CIOCĂZAN)