Trai pe datorie

Din faţa unui ecran, s-ar părea că totuşi trăim. Pe veresie. Mai scrâşnind, mai zâmbind, mai comentând, mai scornind scenarii… Repetăm toţi cu speranţă: 18 mai, ca pe o izbăvire, ca pe un început promiţător. O amăgire?! Candidaţii, când promit, promit planuri pe hârtie. Pe datorie, că cine să mai ţină minte ce spune poporul în înţelepciunea lui? „Să-ţi faci iarna car şi vara sanie” sau „sacul se ţine strâns de la gură, nu de la fund”? Asta era când aveam rădăcini în care credeam, când „ochelarii de cal” nu erau obligatorii în vestimentaţia socială. Rezervele financiare s-au diminuat. (Doamne fereşte să experimentăm cumpărăturile „pe caiet”.) La sate? Oamenii privesc cu îngrijorare (şi ei!) către cer. Plouă, nu plouă?! Bate grindina?! Ce fac cu recolta din solarii? Aduc guvernanţii ploaia, alungă seceta, fac depozite utilate pentru păstrarea recoltelor, deschid magazine unde să fie valorificate?! N-aş zice. …Cu traiul pe veresie ne-om descurca noi într-un fel, dar ni se duce şi viaţa, tot pe datorie. Numai campania electorală se face pe bani.

Mă întreb de multă vreme, fără a găsi un răspuns mulţumitor, dacă românii sunt generoşi, extraordinar de îngâmfaţi sau numai umili. Suntem, cred, singura naţiune capabilă să-şi lase copilul flămând pentru a-i oferi unui străin, oaspete sau doar întâmplător trecător, cea mai bună şi cea mai multă porţie de mâncare, care-şi culcă copilul cine ştie pe unde pentru a-i oferi vizitatorului camera cea mai bună. Suntem, cred, singura naţiune care se discreditează, care-şi caută defecte şi le expune cu o inexplicabilă satisfacţie, suntem poporul care apreciază tot ce e străin, care aşteaptă, uneori inutil, recunoaşterea străinătăţii pentru a-şi aprecia valorile. Istoria este plină de exemple! Evenimentele trăite în aceste locuri aflate la confluenţa faptelor istorice au născut un comportament paradoxal, oricum nefavorabil. Pe termen scurt, smulgem câteva aprecieri interesate, ca apoi să ni se speculeze cu hotărâre calităţile/defectele. Părem lesne târguiţi cu câteva parale, cu o vorbă bună, o mângâiere pe cap şi cu o invitaţie într-o destinaţie de unde stăpânul lipseşte, camerele cele bune sunt încuiate, iar gazde sunt administratorii clădirii, atenţi să nu dispară ceva.

Dar putem rezolva toate problemele lumii. Când ne aşezăm la vorbă, nimeni nu ne întrece! Avem soluţii, fiecare în parte, dar nu ne punem de acord pe care să o aplicăm, pentru că ne pierdem timpul criticând şi afurisind orice idee nu ne aparţine, nouă sau grupului nostru de interese. Şi ca să scăpăm de complexe şi de jignirea de a accepta că un român poate fi mai bun ca unul dintre „ai noştri”, acceptăm la unison şi fără discernământ idei străine de interesul nostru. Nu numai între noi ne criticăm (mai curând ne duşmănim!), dar o facem cu sârg în faţa străinilor, sperând că, astfel, cel care pârăşte va fi mai apreciat, va fi „extras” din aprecierea nefavorabilă generală. Dar, nicio grijă!, ceilalţi au obiceiul de a nu-i lua în seamă pe lingăi, nu-i primesc la masa lor, pe holul înspre sufragerie îi cumpără ieftin şi-apoi îi poftesc afară. Contează caracterul, cinstea, demnitatea, interesul naţional, patriotismul, patriotism pe care ceilalţi îl au, nu se ruşinează să aparţină unui popor, să locuiască într-o ţară pe care şi-o doresc mai prosperă, mai curată, mai frumoasă. Noi?! Suntem ţara în care părinţii au oferit tot ce a fost mai bun străinilor… (Mioara VERGU-IORDACHE)