Tragismul unui „fapt divers”

Trei fetiţe de şapte, opt şi nouă ani, din localitatea braşoveană Ungra, au murit intoxicate; pentru că aveau păduchi, mama lor le-a dat pe cap cu o substanţă antiparazitară folosită la spălarea oilor. Şi mama şi bunica lor s-au intoxicat. Tragedie. În fiecare zi aflăm asemenea nenorociri ce afectează, în primul rând, copii.

 „Necazurile nu cad pe pietre” concluzionează înţelepciunea populară; înţelepciune ce nu trebuie să ne conducă la resemnare. Fiecare dramă ascunde, în fond, aspecte deloc de „fapt divers”, aspecte negative, dure din societatea noastră. În primul rând, lipsa educaţiei.

Multe dintre tragedii nu s-ar fi produs, dacă părinţii ar fi fost educaţi. Dacă, în acest caz, ar fi ştiut să facă diferenţa dintre produse pentru uz uman şi produse pentru uz veterinar. Dacă înseşi mass-media nu ar promova cam deşănţat reclame la medicamente, făcându-le accesibile fără prescripţii ale medicilor, creând impresia că sunt inofensive. (E mult de discutat despre publicitate şi funcţionarea mass-media. Ce ar trebui şi ce pot face, care sunt condiţionările materiale…)

Revenind, tragedia decesului unor copii are origini în societatea noastră, în însăşi existenţa noastră, în condiţiile de trai precare oferite. A fost o vreme, după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a dus o adevărată luptă împotriva păduchilor, tifosului exantematic, febrei tifoide… Părea că au dispărut.

De vreo câţiva ani, datorită cererii probabil, au apărut reclame la produse destinate distrugerii păduchilor… De ce au reapărut păduchii, ploşniţele, puricii, căpuşele în spaţiul domestic? De ce cad copiii în latrinele din fundul curţii? De ce ajung copiii în come etilice? De ce sunt slabi şi murdari copiii, mai ales din mediul rural? De ce sunt obligaţi să muncească de la vârste fragede ca argaţi? De ce nu se pot bucura de copilărie? De fapt, de ce nu au copilărie? Că tot suntem în preajma Zilei Internaţionale a Copilului.

Poate că toţi suntem responsabili pentru tragediile copiilor, a familiilor lor. Din familii lipsite de educaţie, de mijloace materiale decente, copiii nu au nicio şansă să evadeze prin mijloace proprii. Este rolul societăţii, al guvernanţilor, să-i ajute să înveţe ce înseamnă educaţia, hrana bună, curăţenia, respectul, încrederea, bucuria. Însăşi alocaţia de stat pentru copii ar trebui ajustată şi acordată cu discernământ şi însoţită de avertismente pentru părinţii care schimbă destinaţia ei, ca să mă exprim eufemistic, să nu spun pentru băutură, în prea multe cazuri. Poate ar trebui să devenim toţi elevi şi să începem cu alfabetul iubirii pentru cei neajutoraţi, copii şi bătrâni. Întreaga societate ar trebui să învăţăm/reînvăţăm iubirea pentru oameni. Poate că aşa ar dispărea tragicele „fapte diverse”. (Mioara Vergu-Iordache)