Traditii – Săptămâna mare

Duminică celebrăm sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi ceilalţi creştini. De fapt, trăim chintesenţa unui întreg ciclu de sărbători şi evenimente, desfăşurate de la intrarea în Postul Mare şi până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni bisericeşti, a Triodului şi a Penticostarului. Pentru români, Postul Mare este cel mai important şi mai sfânt post de peste an. Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână şi Săptămâna Mare, să facă milostenie şi fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat.
Ultima săptămână, Săptămâna Mare, în care ne aflăm acum, este dedicată, însă, în afara Postului, patimilor, răstignirii şi punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar, dimineaţa, slujbe speciale, care predispun la meditaţie asupra vieţii creştine şi a patimilor Domnului. Deniile (slav. denii = zilnic) sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei următoare. Ele se desfăşoară în prima, a cincea şi ultima săptămână a Postului, fiind cele mai frecventate de români (în condiţii normale). Rânduiala este de a se îmbrăca în haine cernite sau, măcar, femeile să-şi acopere capul cu o năframă neagră.
E regula ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie gata curăţenia prin case şi ogrăzi. Bătrânii obişnuiau să mănânce puţin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau până în Joia Mare, când se spovedeau şi se împărtăşeau. Tinerii mâncau în această săptămână pâine şi poame uscate, bând doar apă de izvor. În sat se păstra o linişte şi o atmosferă de reculegere, de tristeţe evlavioasă. Se făceau focuri ritualice, se îngrijeau şi curăţau gospodăriile, se întrerupea munca la câmp şi lucrările mai importante. Se confecţionau haine noi pentru sărbătoare. Se tăiau vite şi păsări pentru Paşte. Se tocmeau lăutari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau şi se iertau reciproc. Chiar dacă azi nu se mai practică vechile obiceiuri, românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor.
Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia sa.
• Luni se pomeneşte Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca şi Mântuitorul. E pomenit şi smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat.
• Marţi se pomenesc cele zece fecioare – cinci înţelepte şi cinci nebune, pentru că nu făcuseră fapte de credinţă şi milostenie.
• Miercuri se pomeneşte femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele Mântuitorului, spre îngroparea Sa.
• Joi,  Joia Mare, se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile, în mod normal, creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin sudul ţării, fetele fac câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la fiecare nod câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a împlinit. Această aţă şi-o pun sub pernă seara, crezând că-şi vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă. În vestul ţării, o familie care prepară pâinea pentru Paşte, pentru biserică, o aduce acum cu vase noi, cu lumânări şi vin, pentru a rămâne până la Paşte.
Din Joia Mare până în ziua de Paşte se zice că nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toacă. În tradiţiile românilor, Joia Mare se mai numeşte şi Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimăriţa. Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepa. La cele leneşe se spunea că vine Joimăriţa să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari şi dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unşi pe faţă cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru pe fetele de măritat şi să primească ouă pentru încondeiat de Paşte.  Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum se face ultima pomenire a morţilor din Postul Mare.
Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară actuală, ca ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de piatră. Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roşii, românii contemporani mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză sau o floare, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, ca să iasă „cu model”. Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarniţă), cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.
Spiritualitatea românească păstrează şi câteva legende referitoare la înroşirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu evreii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroşi ouăle din coşul ei. şi, pe dată, ouăle s-au făcut roşii. Se mai spune că, după Înviere, evreii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roşii. Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există şi alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atât de răspândit pe teritoriul românesc, aşa cum era şi în trecut, ceea ce l-a făcut pe un călător turc din secolul al XVIII-lea să numească Paştele, Sărbătoarea de ouă roşii a ghiaurilor (creştinilor) valahi. Dar oul, simbol al fecundităţii şi al formei aproape desăvârşite, era folosit şi de alte popoare, în ritualurile lor de sărbători. Popoarele Asiei şi Europei, care serbau Anul Nou la echinocţiul de primăvară, ofereau în dar prietenilor şi vecinilor ouă roşii. La creştini se credea că el îl reprezintă pe Creator, care creează tot şi conţine în sine totul. La români este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paşte, după ce este sfinţit şi toată familia ciocneşte ouă.
Vineri. Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului. În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli şi Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul Altar şi este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi. Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică. După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori şi, intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.
În popor se crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor. Unii cred că, dacă se scufundă în apă rece de trei ori în această zi, vor fi sănătoşi tot anul. Femeile nu umplu borş în această zi, să nu se scalde Necuratul în el; nu coace pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu ţes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile şi dihăniile să nu se apropie de casă şi de pomi. Copiii adună flori de pe câmp şi le duc la biserică. Înălţătoare zi de doliu, tăcere şi meditaţie, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Aşa rămâne ea în conştiinţa românilor contemporani.
Sâmbătă. Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii şi copiii să se împărtăşească. Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti, începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis şi a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţeşte pasca şi prinoasele. În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită „paşti”, fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în vestul ţării). Puteri deosebite i se atribuie şi lumânării de la Înviere, care este păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos.
Din acest moment salutul obişnuit este înlocuit cu cel de Hristos a-nviat, la care se răspunde Adevărat a-nviat, salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine. (George V. GRIGORE)