TITULESCU ŞI POLONIA (IV)

România îşi datorează măreţia sa acţiunii, iar nu lipsei de acţiune. (Nicolae Titulescu)

Încurajarea de către Polonia a Ungariei şi Bulgariei în tendinţele lor revizioniste

Astfel, dacă formula, „reînnoirea prieteniei dintre Polonia şi România” înseamnă îmbunătăţirea relaţiilor polono-române, atunci ea trebuie tradusă în felul următor: „De îndată ce România constată că unul dintre miniştrii ei de externe nu este pe placul unui anume stat, deoarece apără interesele româneşti, ceea ce nu coincide întotdeauna cu interesele tuturor, România, în dorinţa de a face plăcerea altor ţări, îl concediază pe ministrul său, în loc să îl sprijine şi să îl impună unor ţări străine, cum ar fi, de pildă, Polonia sau Iugoslavia”. Amărăciune produsă de „aliatul” României, de intrigile Varşoviei, a rămas neştearsă din sufletul lui Titulescu, mai ales în exil, unde nu putea să o înece decât în cerneală. Vişoianu şi-a făcut pe deplin şi demn datoria de a-l ţine la curent cu toată concepţia sau doctrina de mare putere a Poloniei, pe care  i-a referit-o în toate nuanţele ei, precizându-i elementele principale ale politicii externe poloneze: „o apropiere progresivă de politica Germaniei, adoptând direct sau indirect punctele ei de vedere în marile chestiuni europene; o dezlipire crescândă de politica Franţei şi a României pe un plan secundar; excluderea din preocupările şi declaraţiunile Domnului Beck a „respectului tratatelor”. Din contră, sublinierea cu indiferenţă a tuturor violărilor şi proclamarea în presa oficială a fragilităţii tratatelor; scepticism doctrinar faţă de Societatea Naţiunilor şi o colaborare rece şi sporadică cu ea; opoziţie la marile teze ale securităţii colective şi preferinţe evidente pentru sistemul pactelor bilaterale; declaraţiuni favorabile unei modificări a Societăţii Naţiunilor, căreia i s-ar răpi caracterul efectiv şi general, ce s-ar înlocui cu regiuni; aceste regiuni ar fi zone de influenţă şi scopul lor s-ar limita la problemele lor particulare, dezinteresându-se de chestiunile care nu cad geografic în regiunea respectivă; alcătuirea unei regiuni de la mările Nordului (sau cel puţin de la Marea Baltică) şi până la Marea  Neagră; ostilitate vie sau latentă faţa de Mica Înţelegere sau Înţelegerea Balcanică; încurajarea Ungariei şi Bulgariei în tendinţele lor revizioniste; slăbirea solidarităţii Micii Înţelegeri prin îndoitul procedeu al creării de dificultăţi particulare fiecăruia din statele componente şi întăririi adversarilor ei naturali; obstacole la o apropiere ruso-română şi aţâţarea opiniei publice polone contra Rusiei Sovietice; relaţiuni cordiale cu Italia şi o privire favorabilă a legăturilor acesteia cu Ungaria şi Germania; Polonia se declară indiferentă faţă de Anschluss şi de restaurarea Habsburgilor; ea nutreşte duşmănie faţă de Cehoslovacia (cărţi, broşuri, ziare apropiate de Ministerul Afacerilor Străine cer chiar o graniţă comună cu Ungaria, prin amputarea Cehoslovaciei). (op.cit. p. 165). Comentariul personal al lui Vişoianu era că „Polonia actuală iese din cadrul sistemului comun, destinat să apere doctrina statu-quo-ului. Ea se apropie din ce în ce mai mult de statele zise „dinamice”. Politica Poloniei urmăreşte desigur noi avantagii pentru naţiunea poloneză şi acestea din două ordine: 1. Exercitarea unei influenţe politice din Europa aşezate între Marea Baltică şi Marea  Neagră. Adică o politică de prestigiu, așezând Polonia la nivelul unei Mari Puteri şi conferindu-i o tutelă asupra orientării externe a altor ţări. 2. Câştigarea materialelor pe care le-ar obţine dintr-o prăbuşire a actualei ordini teritoriale, pe care poate nu ar provoca-o direct, dar de care ar putea beneficia prin ajutorul situaţiunii „dinamice” pe care o ocupă şi, mai ales, printr-o asociaţiune cu „puterile dinamice”.  (op. cit. p. 166). Cât de bine cunoștea Vişoianu istoria politică a Poloniei şi firea polonezilor rezultă din aprecierea: „Istoria Poloniei a fost o continuă încercare de  expansiune, de  cucerire. Polonia a trecut pe primul plan al istoriei ei expansiunea şi nu securitatea. (am spune, contrar României, care şi-a apărat, potrivit poetului de geniu: sărăcia şi neamul – NM). Dar expansiunea poate câteodată fi o mai bună garanţie a securităţii, însă numai la ţările mari şi puternice; la celelalte, nu face  decât să introducă un element instabil în însăşi existenţa lor şi să le pericliteze destinele prin sporirea duşmăniilor. Cei slabi profită rareori de ruperea echilibrului. Istoria dezastruoasă a Poloniei se explică, pe lângă alte  cauze, şi prin această strâmbă ierarhie între expansiune şi securitate”. (ibidem, op. cit. p. 166). Nu putem spune că Vişoianu nu s-a dovedit o Casandră a Poloniei. Previziunile sale prind viaţă peste numai trei ani, iar dramatismul în care a împins Polonia un ministru de  externe de formaţie militară, un colonel pentru care realităţile păleau în faţa grandomaniei şi grandilocvenţei pe care i le asigurau uniforma şi supuşenia subordonaţilor, inclusiv din partea unor diplomaţi fără vocaţie. Încercând să îi explice lui Titulescu politica externă poloneză, cu referiri la istoria şi psihologia acestei naţiuni, înaltul diplomat român de la Varşovia sublinia şi realităţile constatate, aceea că liderii polonezi „fac o politică de prestigiu şi psihologia lor colectivă continuă să fie bântuită de duşmănie şi vanitate. (Ce păcat, pentru o  ţară catolică! am spune, NM). Cheltuielile publice sunt consacrate lucrărilor de înfăţişare (imagine), iar satele  mor de sărăcie. Deasupra  societăţii mari latifundiari, jos, o pătură ţărănească primitivă şi mizerabilă etc.” (ibidem. op. cit. p. 166). Vişoianu zăboveşte şi asupra modului în care politica externă poloneză se concentra pe axa Marea Nordului – Marea Neagră, la care se lucra zi de zi şi ceas de ceas, manifestându-se prin: • Apelul pe care îl făcea la un „front de la Nord şi până la Marea Neagră” pe care îl întâlnim în discursurile oficiale şi în declaraţiunile şi în studiile  oficiale. • Sugestiile făcute de Polonia şi Ţările  Baltice de a se uita indiferent către Rusia şi, în general, politica zisă de „independenţă” pe care ea  o propune acestor ţări. • Ostilitatea faţă de Mica Înţelegere şi, în acelaşi timp, ajutorul şi încurajarea Ungariei, având de scop slăbirea fiecăreia din statele Micii Înţelegeri. Fiindcă Polonia, ţară cu o populaţiune de 33 de milioane, dar fără mijloace importante, nu poate avea un rol principal şi exercită o influenţă decât asupra unor ţări slabe şi copleşite  de probleme externe. • Opunerea la o apropiere româno-rusă, care nu ar putea avea  loc decât prin intermediul Poloniei. Astfel, „România, cu problema rusească deschisă, devine o ţară de a treia mână, asupra căreia tutela poloneză s-ar întinde cu uşurinţă”.

Nu ştim în ce măsură cunoştea Constantin Vişoianu, dar omologul său la Bucureşti aducea „experţi” polonezi să prezinte politicienilor şi formatorilor de opinie români „realităţile sovietice”. Qui prodest? – iată întrebarea valabilă atunci, dar şi azi, câtă vreme politica externă poloneză era descifrată în toate amănuntele şi nu mai avea niciun secret în ochii establishmentului românesc.

După prezentarea acestor elemente obiective legate de politica internaţională a lui Beck, Vişoianu prezintă numai en passant şi unele elemente subiective de care era bântuit colonelul: „ura sa contra Franţei, gelozia personală faţă de anume oameni politici cu reputaţie mondială (Benes, Titulescu), despre care se vorbeşte curent în cercurile politice din Polonia”, subliniind că politica externă poloneză este una utopică, care se trage din vechiul romantism polonez, prezentată însă ca o politică realistă! Realist era Constantin Vişoianu care afirma că „în Europa actuală, în care interesele se întretaie, riscurile sunt colective, apărarea nu se mai poate face pe plan individual şi războiul nu mai poate fi localizat, „independenţa” nu mai are o semnificaţie absolută. Ea înseamnă pur şi simplu facultatea de a colabora, de a-şi alege  sistemul colectiv de apărare (bun sau rău)”. Să nu uităm niciodată că Take Ionescu a propus Poloniei încă din 1920 un sistem colectiv de apărare. Vistulanii nu se debarasase de romantism în politica lor externă şi nu l-au  acceptat. Beck s-a pus de-a curmezişul acestei politici cu toate că ea nu dăuna Poloniei. Cât de realist era Vişoianu rezultă dintr-o singură frază a acestui raport: „În epoca în care securitatea Angliei a devenit o chestiune de colaborare, este ridicol să se vorbească de „independenţa” Estoniei sau Letoniei în apărarea securităţii proprii”. (ibidem, op. cit., p. 168).

Diplomaţia românească nu s-a lăsat tutelată de Polonia, aşa cum dorea Beck

Constantin Vişoianu desfiinţează şi tendinţele megalomanice ale Varşoviei, care se vrea o Mare putere care să coaguleze interese de la Baltica la Marea Neagră. Diplomatul român cataloghează tendinţele respective drept erori. „Eroare asupra putinţei de a alcătui un front de la Marea Nordului până la Marea Neagră, asupra căreia să planeze tutela Poloniei şi care să aibă un caracter de ostilitate faţă de Rusia. În realitate, nici una din ţările din acea regiune nu va vroi şi nu va putea să adopte o asemenea atitudine.” În situația dată, care ar fi trebuit să fie poziţia României şi a lui Titulescu? Care a fost a hotărârea lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, inclusiv a lui Tătărăscu, o cunoaştem. Nici aceasta însă nu s-a putut abate de la interesul naţional, în ciuda încercărilor de a da dimensiuni noi acestei conlucrări; ea se va mărgini doar la acţiuni de suprafaţă sau de paradă. Vizite protocolare, ridicarea legaţiilor la rang de ambasade etc. În chestiunea încheierii Pactului cu Rusia s-a pierdut avântul pe care îl luaseră în timpul mandatului lui Titulescu, în situaţia nou creată Litvinov făcând  pasul înapoi. Şi ce a însemnat aceasta ne-am convins în iunie 1940!

„Eroare asupra seriozităţii cu care fiecare stat din regiune îşi măsoară importanţa problemelor proprii. Fiindcă fiecare, stabilind o ierarhie între aceste probleme, îşi potriveşte actele politicii sale externe în consecinţă. România, spre exemplu, ştie că problema nr. 1 sunt raporturile cu Rusia. Această problemă rezolvată, ea poate  sta liberă şi mândră în alianţa sa cu Polonia, utilă, dar relativă, poliţă de asigurare”. Iată aşadar valoarea alianţei cu Polonia în viziunea unui diplomat sigur: o relativă poliţă de asigurare, oricât de mult bravau şi se înfoiau aceştia cu privire la rolul lor. Un dramaturg polonez a scris o piesă de succes în acele timpuri: Desculţ  – dar în  pinteni, despre care nu ştiu dacă Vişoianu a avut prilej să afle sau să o vadă, însă din perspectiva celor şapte decenii trecute nu se poate să nu ne uimească cum a surprins el realitatea cea adevărată, care nu era departe de cele descrise de literat. Pentru că, iată altă notă distinctivă: „Eroare – mai ales asupra puterii şi situaţiunii Poloniei. Cum ar putea Polonia să joace un rol preponderent într-un sistem de state pe care l-ar fi asociat sub auspiciile ei, când ea are cele mai multe şi mai grave probleme internaţionale? Ce state ar vrea să adopte riscurile poloneze?” (ibidem, op. cit p.168). În modul  cel mai convingător posibil, liderii români, ministrul afacerilor externe român aflau direct de la sursă că regele era gol.

„Legături cordiale cu Polonia, da. Alianţă, limitată la condiţiuni de egalitate, cu Polonia, da. Dar supunerea politicii lor externe la direcţiunile politicii poloneze nici unul din statele vizitate nu va putea accepta. Nu din motive de mândrie, dar din simple şi evidente raţiuni de securitate.” (ibidem, op. cit. p. 168).

În legătură cu tendinţa de a se manifesta  ca  o Mare Putere, Vişoianu îşi ia îngăduinţa de a se exprima brutal, afirmând că „Mare putere este o ţară care poate întreţine sateliţi. Cine ştie  peste câte decade Polonia va putea întreţine Letonia” – se întreabă acesta.

Concluzia şefului Legaţiei române la Varşovia arată realism, în sensul de a nu „se ridica contra alianţei noastre cu această ţară. Văd din contra avantagii în a o păstra. Dar  avantagiile acestei alianţe trebuiesc măsurate exact şi practica ei trebuie neapărat rectificată.” În ce direcţie? „Rectificarea trebuie urmărită pe planul manifestărilor interne, mai mult chiar decât pe cel extern. Scopul general: egalitatea între cele două ţări. Egalitatea atât în concesiunile mutuale, cât şi în relaţiunile zilnice. Egalitate în ceea ce priveşte exigenţele noastre respective, cât şi respectul pe care  îl datorăm în comun tezelor noastre  esenţiale. Metoda: o reacţiune franco-română mai activă decât până acum în faţa actelor poloneze contrare intereselor noastre specifice şi politicii care stă la baza alianţei noastre.” Care ar fi avantajele unei asemenea reacţiuni? 1. Ar corespunde mai bine  psihologiei poloneze şi poate avea un ecou mai favorabil, rezulte utile. 2. Poate arăta opiniunii poloneze adevărata definiţiune a politicii Domnului Beck şi poziţiunea exactă a D-sale faţă de aliaţii Poloniei; 3. Ea va conduce la o clarificare a politicii poloneze, care beneficiază prea des de echivocul pe care şi l-a creat.

„România să înconjoare Polonia cu aceleaşi sentimente cu care Polonia înconjoară România. Şi în afirmarea şi manifestarea lor să avem aceeaşi temperatură cu ea.” Cunoscător al realităţilor româneşti, atât de grav speculate de diplomaţia poloneză la Bucureşti, Vişoianu constată pe drept cuvânt că astăzi „societatea românească, oamenii noştri politici nu măsoară cu echitate necesitatea acestui echilibru. Chestiunea este prea gravă ca să o feresc de orice element personal. Ea angajează interesele şi demnitatea ţării noastre. În numele lor scriu aceste rânduri. Ele nu sunt bine servite prin uşurinţa pe care Polonia o întâlneşte la Bucureşti în vremea în care politica Ministerului de Externe la Varşovia merge pe alte căi decât cele ale alianţei româno-polone şi când acest minister inspiră faţă de România atmosfera cea mai rece”. Nu se comportau aici liderii politici şi nici reprezentanţii establishmentului atât de cordial şi degajat cum se comporta Carol al II-lea sau Tătărăscu cu Arciszewski sau cu consilierul său Poninski, după cum vom vedea. Ultima telegramă trimisă lui Victor Antonescu, care a preluat la 29 august 1936 portofoliul Ministerului Afacerilor Străine, Vişoianu fiind şi el rechemat în ţară, se referă la o chestiune arzătoare privind relaţiile româno-sovietice în contextul în care la Ministerul Afacerilor Externe polon se vehicula ideea ca „guvernul român să propună guvernului sovietic încheierea unui pact de neagresiune între România şi URSS. Vişoianu îşi ia libertatea de a sugera ministrului Antonescu tratarea propunerii respective cu un total scepticism, prezentând o seamă de inconveniente, dintre  care reţinem: • România are deja prin actul de definiţie a agresorului din 1933, pe care îl caracterizează drept un pact de neagresiune mai întins şi mai precis decât cele obişnuite. • O astfel de propunere făcută de noi guvernului sovietic ar avea pe de o parte URSS prin actul de la Londra şi ar putea – fără cel mai mic folos – să tulbure raporturilor noastre cu URSS. • Polonia îl sugerează tocmai pentru a impune un regres raporturilor noastre cu URSS, nu îndrăznesc să spun şi că pentru a tulbura aceste raporturi. Eu în toată cunoştinţa nu văd nici un beneficiu pentru noi într-o asemenea propunere şi mă tem de riscurile şi neajunsurile ei”.

Putem spune că patriotismul şi profesionalismul au fost omniprezente în echipa titulesciană din ultimii patru ani ai săi în fruntea Ministerului Afacerilor Străine.

Conceptele asimetrice de securitate au început tot mai pregnant din anii ’30

Dorinţa Poloniei, în principal a lui Jozef Beck, de a tutela, în felul său cazon şi arogant, politica externă românească, se simte din rapoartele şi informaţiile pe care misiunea diplomatică a Poloniei din Bucureşti, şeful legaţiei poloneze, Miroslaw Arciszewski, le înainta la Varşovia. Analizate  – ca documente diplomatice -, acestea sunt dovada evidentă a asimetriei conceptuale care se instalase în raporturile româno-polone încă din anii ’30, datorită unor abordări diametral opuse în plan extern, urmare a perceperii diferite a realităţilor geo-politice ale vremii. Rezultă indubitabil că viziunea Poloniei nu mai coincidea cu viziunea românească. Stadiul neînţelegerilor, mascate numai de dorinţa verbală de a le păstra amicale, este oglindită în rapoartele lui Constantin Vişoianu în chiar faza lor acută. Acestea au început să fie sesizate de secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine al României, Grigore Gafencu, cu ani buni în urmă. Astfel, într-o convorbire avută cu Jan Szembek, şeful Legaţiei poloneze de la Bucureşti, se consemna – într-o notă redactată la 17 mai 1929 – că Polonia era singurul stat care nu a trimis o delegaţie militară la serbările de la Alba Iulia, care marcau zece ani de la constituirea statului naţional unitar român; Varşovia a făcut acest lucru pentru a-şi menaja raporturile cu Ungariei. La fel, la 17 noiembrie, Gheorghe Cretzianu, ministru plenipotenţiar la Varşovia, îl informa pe Gheorghe G. Mironescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministrul Afacerilor Străine, că la împlinirea a zece ani de la victoria repurtată de Mareşalul Pilsudski şi trupele polone asupra invaziunii bolşevice din 1920 n-a existat nici o menţiune cu privire la atitudinea binevoitoare pe care România a avut-o în acea epocă faţă de armata polonă şi mai ales faţă de tranzitul de material de război destinat Poloniei. Pentru a „completa lacuna din presă”, reprezentantul român solicita material documentar. Asemenea scăpări „nevinovate” sunt de obicei prologul deteriorării relaţiilor bilaterale, pentru că asemenea gesturi nu sunt întâmplătoare. (Nicolae MAREŞ)