TITULESCU ŞI POLONIA (III)

România îşi datorează măreţia sa acţiunii, iar nu lipsei de acţiune. (Nicolae Titulescu)

Radiografiile lui Vişoianu despre politica externă poloneză

Nicolae Titulescu a avut însă grijă să trimită în post, la Legaţia Regatului Român de la Varşovia, în rang de ministru plenipotenţiar, un mare diplomat, pe Constantin Vişoianu, ale cărui calităţi i-a fost dat să le cunoască destul de bine ministrul român la Societatea Naţiunilor, unde acesta se remarcase, dar mai ales în postul de ministru plenipotenţiar la Haga. El îl va urma, aşadar, pe Victor Cădere, a cărei misiune în Polonia a fost cam înceţoşată, mai ales în chestiunea Basarabiei, dovedind nu o dată servilitate faţă de parteneri, care nu s-au sfiit să i-o răsplătească. Ce altceva s-ar putea spune despre un şef de misiune care n-a ştiut să gestioneze atacurile din presa poloneză la adresa diplomaţiei româneşti şi care, la restabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Rusia, caracteriza momentul drept – pericol pentru securitatea Poloniei sau România în slujba sovietelor.

Atmosfera din cancelaria Ministerului Afacerilor Externe al Poloniei a fost surprinsă de fostul şef al Legaţiei poloneze la Bucureşti, J. Szembek – unul dintre adjuncţii lui Beck -, care relata în Jurnalul său despre convorbirea avută cu colonelul din fruntea instituţiei pe care o girau: Discutăm problema rechemării ministrului plenipotenţiar Cădere. Ministrul este foarte iritat. Subliniază că aceasta este fie dorinţa Regelui Carol de a i se  încredinţa d-lui Cădere o misiune de mai mare răspundere, fie o măsură a lui Titulescu îndreptată împotriva noastră. În acest din urmă caz, ministrul este gata să ridice mănuşa ce i s-a aruncat şi să reacţioneze aspru la chemarea lui Cădere. Îl va chema mâine la el şi va discuta ce el sincer; îi va spune însă că faptul rechemării sale de la Varşovia nu se produce fără consecinţe politice. (Dorea acest colonel să facă şi politica de  cadre a lui Titulescu, nu îi ajungea faptul că ţinea la post la Bucureşti un ministru contrar voinţei şefului diplomaţiei româneşti? – notă N.M.).

După ce hotărăşte ca presa poloneză să sublinieze „meritele” lui Cădere, Szembek relevă că: „Beck se exprimă foarte furios despre Titulescu. Arată că va trimite o telegramă lui Arciszewski, recomandându-i să declare la Bucureşti că, dată fiind lipsa din Varşovia a preşedintelui Republicii Polone, precum şi desele sale plecări în scopuri sportive, chestiunea de agrement pentru ministrul român, dl. Vişoianu, nu va putea fi repede rezolvată”.(George G. Potra, Titulescu – pro şi contra, Editura Enciclopedică, 2002, p. 523.)   

Şi s-a ţinut de cuvânt Beck, deoarece abia la patru luni de la numire, la 30 ianuarie 1936, îşi depune scrisorile de acreditarea Constantin Vişoianu. Este clar că n-a convenit ministrului de externe polonez, colonelului Jozef Beck, să aibă diplomat de carieră în post la Varşovia, care să îl înlocuiască pe Victor Cădere, atât de docil în raporturile cu autorităţile poloneze. 

Adevărata faţa a politicii externe a acestei ţări, a tuturor meandrelor ei voluntariste, într-o perioadă destul de agitată,  va fi surprinsă cu mare acurateţe de Vişoianu, izbitoare fiind şi predicţiile legate de viitorul Poloniei. Astfel, în unul dintre rapoartele lui Constantin Vişoianu, trimis din voința lui Titulescu la Varşovia, redactat la nici patru luni de la preluarea postului, aşadar în raportul 1512 din 22 mai 1936, se subliniază caracterul filo-ungar al demersurilor poloneze din acea perioadă, cât și încercările de deturnări de sens ale angajamentelor reciproce ale statelor Micii Înţelegeri, a îndepărtării Poloniei de tezele  securităţii colective şi apropierea intimă de demersurile germane. Menţionăm că numai cu o săptămână înainte, la 15 mai 1936, Vişoianu a transmis lui Nicolae Titulescu raportul 1432, strict-confidenţial, prin care i-a făcut o radiografie de o claritate ireproșabilă privind acţiunile de politică externă poloneză, document care, citit peste ani, poate deveni veritabilă filă de referinţă asupra modului de redactare a unui asemenea document, uimind şi azi cum prin condeiul ascuţit ca un bisturiu al lui Vişoianu surprinde sine ira et studio,  în judecăţi exacte şi drepte, orientările principale ale politicii unui stat „aliat” de cincisprezece ani, redând cele mai fine articulaţii de manifestare ale acțiunii diplomației poloneze. Printre miniştrii români din acele timpuri, numai Grigore Gafencu a mai avut o pană atât de   convingătoare și de dreaptă.

Putem afirma fără teama de a greşi, chiar din perspectiva timpului, că documentele  diplomatice menţionate capătă o și  mai mare valoare, dacă le comparăm cu rapoartele sau telegramele scrise de la Bucureşti de diplomaţii polonezi, redactate cu scopul de a fi pe placul decidenţilor din Varşovia, multe inspirate de membri ai opoziţiei româneşti din Mişcarea Legionară, Partidul Naţional Creştin şi Partidul Liberal – Gheorghe Brătianu, dispuşi să ţeasă intrigi cu o cancelarie străină, crezând că astfel vor surpa autoritatea unui ministru cu adevărat european şi al cărui prestigiu străbătea pe toate meridianele.

Asupra documentelor din Arhivele de stat poloneze pe care le avem, vom reveni. Acestea dovedesc că avem de-a face cu partituri totalmente diferite, atât prin raportarea lor la comandamentele stringente ale acelor timpuri, cât şi prin factura intelectuală şi umană a personajelor. Nu întâmplător Argetoianu l-a caracterizat pe Arciszewski a fi o cutră.

Politica poloneză din anii 1935-1936 contrazice alianţa cu România şi interesul esenţial polonez

Primit de Beck, pentru a-i reproşa unele aspecte din Comunicatul unei sesiuni de rutină a Micii Înţelegeri, ţinută la începutul anului 1936, remarcăm cum, la mai puţin de patru luni de la prezentarea la post, când alţi diplomaţi abia „se dezmeticesc”, Constantin Vişoianu surprinde că: „Politica actuală a Poloniei, sub forma neîncrederii în structura şi funcţionarea regulată a Înţelegerii Balcanice şi a Micii Înţelegeri, urmăreşte în realitate să deprime situaţiunea internaţională, să favorizeze orice element de disociere şi să agraveze inegalitatea poziţiunilor statelor componente în faţa unor probleme internaţionale. Dar Polonia merge mai departe. Ea nu se mulţumeşte cu această strictă defăimare. Ea nu se mărgineşte la o operă de propagandă defavorabilă. Polonia actuală încearcă să creeze ea însăşi piedici materiale celor două înţelegeri şi să zdruncine echilibrul stabilit prin acordarea mutuală a intereselor lor respective”.(România – Polonia, Relaţii diplomatice, vol. I, 1918-1939, Bucureşti 2003, pp.171-172).

La judecata pertinentă pe care a enunţat-o, diplomatul român adaogă: „Este evident că Domnul Beck a priceput foarte bine sensul comunicatului; dar, fiindcă el era de natură să poarte o lovitură politicii sale şi să justifice nemulţumirea opiniunii publice poloneze faţă de politica sa, D-sa încearcă o manevră, prin această deturnare de sens” (ibidem  op.cit. 171)

Ne putem întreba ce a simţit Nicolae Titulescu, urmaşul lui Take Ionescu, arhitectul Micii Înţelegeri, când a citit despre asemenea manifestări mai mult sau mai puţin intime din politica externă a aliatului, caracterizând până la urmă demersul respectiv drept şiretenie bazată pe absurditate, şi ce turnură puteau să capete  raporturile în plan bilateral?

Constantin Vişoianu menţionează că, pentru a-şi îndeplini acest scop în politica externă a Poloniei, dl. Beck foloseşte  trei căi:

„1. Răspândeşte în lume veşti despre „dificultăţile lăuntrice” ale Micii Înțelegeri şi Înţelegerii Balcanice.

2. Creează greutăţi speciale unora dintre statele membre ale acestor grupări, pentru ca să le micşoreze forţele proprii şi pentru ca să stânjenească solidaritatea în jurul lor prin repulsiunea pe care ar simţi-o celelalte state membre de a lua în comun riscurile unor conflicte particulare. (vezi diferendul cu Cehoslovacia).

3. Caută cu orice prilej şi pe orice cale să întărească şi să ridice statele adversare ale acestor grupări şi încurajează revendicările lor faţă de acestea. Citez politica Poloniei favorabilă Ungariei şi Bulgariei”.( ibidem, op. cit. p.163)         

Tabloul respectiv este completat de ministrul plenipotenţiar român care descrie ostilitatea pe care liderii polonezi o dovedeau, chiar şi  prin acte publice, faţă de o apropiere ruso-română. Aceasta după ce Varşovia îşi pusese  „dăsagii în căruţă”, semnând Tratatul cu Moscova, după cum se ştia, în iulie 1932, iar în 1934, după ce Hitler a ajuns la putere, la Berlin.

„Toate argumentele care mi se dau aici împotriva unei asemenea apropieri – precizează Constantin Vişoianu – sunt sau de ordin sentimental polonez sau de ordin politic străin condiţiunilor de apărare românească. Nici unul nu este fondat pe un interes românesc, nici unul nu este izvorât din natura alianţei româno-poloneze.” (ibidem, op. cit. p.163)

Pus pe analize – nu pe intrigi –, Constantin Vişoianu surprinde asimetria dintre demersurile sau abordările Varşoviei şi ale Bucureştiului şi îl informează pe Nicolae Titulescu că n-a găsit niciun polonez care  să îi explice din ce ar izvorî antagonismul Poloniei faţă de Mica Înţelegere şi Înțelegerea Balcanică.

Singura explicaţia pe care o primea Vişoianu de la diferiți interlocutori era că: „Polonia doreşte o pacificare în aceste regiuni ale Europei, iar Mica Înţelegere ca şi Înțelegerea  Balcanică, prin spiritul lor, împiedică această pacificare.”(ibidem, op. cit. p.16)

De câțiva ani, abordarea românească începuse să piardă teren la  Varşovia, unde importanţi lideri şi creatori de opinie considerau că: „pacificarea se face prin redobândirea de către  Ungaria a teritoriilor pierdute. Această pacificare nu poate proveni decât din slăbirea Micii Înţelegeri şi a fiecărui stat  care o compune şi din încurajarea Ungariei, ţinând veşnic treaz revizionismul său utopic”. În accepțiunea transmisă de diplomatul român de la Varșovia, „politica poloneză din perioada respectivă contrazicea alianţa cu România şi interesul esenţial polonez de menţinere a ordinii teritoriale actuale.”(ibidem, op. cit. p.164)

Fără a pune la îndoială inteligenţa şefului diplomaţiei poloneze că nu ar înţelege, contradicţiile din politica sa externă şi nici repercusiunile nefaste asupra destinelor  poloneze, repercusiuni pe care diplomatul român le-a surprins deja în raportul său în toate extinderile ei posibile, şi care rezultau, după cum mărturiseşte, din lecturi, meditaţii şi convorbiri, şi din care elimina orice accent polemic şi orice tendinţă personală sau dorinţă de a fi pe placul lui Titulescu, constau în faptul că:  „Actuala politica externă a Poloniei este alta decât cea pe care o mărturiseşte şi pe care s-a sprijinit alianţa româno-polonă”. (ibidem, op. cit. p.164)

Ce mai avea de făcut Nicolae Titulescu şi ce s-a mai ales din multiplele demersuri făcute de guvernanţi români după debarcarea lui, inclusiv de rege, care în anul următor va vizita Polonia, vom vedea că nu corespundea nici intereselor României şi nici celor preconizate de Beck pe termen lung, cunoscut fiind că acesta încuraja Ungaria și Bulgaria în tendințele lor revizioniste, aspect de care se va convinge România după Munchen.

Acest lucru îl consemnează cu amărăciune Titulescu în analizele sale din 1937, precizând: „Anul acesta am văzut manifestări foarte impresionante: vizita d-lui V. Antonescu la Varşovia, cea a d-lui Beck la Bucureşti, cea a Alteţei Sale Regale Marele Voievod Mihai la Varşovia, a preşedintelui Moscicki la Bucureşti, a Majestăţii Sale Regele Carol la Varşovia, a mareşalului Rydz-Smigly la Bucureşti – şi toate acestea numai în câteva luni.”(N. Titulescu, op. cit. p. 96.) Nu exclud că Titulescu mai păstra probabil în minte analizele lui Vişoianu, atunci când face enunţul tranşant: „Sau aceste vizite sunt simple formalităţi, care nu au nici o semnificaţie politică ascunsă, în afară de cea care există deja, sau ele sunt menite să mascheze noi obligaţii asumate de România. /…/ Ţara aşteaptă un răspuns. Guvernul trebuie să îl dea”. (Ibidem, op. cit. pp. 96-97)

Şi aici intuiţia lui Titulescu nu a fost prea departe de a ghici unele intenţii ascunse ale Varşoviei, propunere pe care Beck o va transmite în octombrie 1938 Regelui și omologului său,  Nicolae Petrescu Comnen, fără ca cei doi să o accepte. (După ce a încercat în cursul anului 1938 să atragă guvernul român în proiectul unei axe Varşovia – Budapesta – Bucureşti, care încuraja anexarea unor populaţii slave alogene de către Ungaria, în fapt revenirea Ruteniei (Ucrainei) Subcarpatice la Ungaria, pentru a se asigura potrivit Varşoviei, stabilitate în bazinul dunărean, planul este dejucat de diplomaţia de la Bucureşti, inclusiv prin consultarea unor cancelarii europene. Beck şi-a dorit să îşi ducă planul la capăt, contând pe o anumită solicitudine din partea regelui Carol al II-lea, care l-a primit, la cerere, la 18 octombrie 1938, pe puntea iahtului „Luceafărul”, sugerându-i ca România să accepte ocuparea Ruteniei Subcarpatice. În eventualitatea că nu o dorește să fie de acord ca aceasta să intre în posesia Ungariei. După ce a demantelat unele din argumentele prezentate de Beck, regele l-a trimis pe acesta să discute problemele de ansamblu cu ministrul de externe, Petrescu-Comnen.  Colonelul Beck va primi şi de data aceasta în România o lecţie de diplomaţie, presărată cu argumente pertinente din partea lui Petrescu-Comnen, descurajându-l pe colonel să săvârşească un asemenea rapt. Șeful diplomaţiei româneşti consemna: Beck considera Cehoslovacia ca un cadavru, ale cărei rămăşiţe să şi le împartă, precum Germania (după Anschluss – N.M.) cu vecinii săi, şi a sfârşi prin a ne propune nici mai mult nici mai puţin să anexăm de bună voie o parte a provinciei orientale cehoslovace, cunoscută sub numele de Rusia subcarpatică,  şi să nu punem piedici revendicărilor ungare asupra Slovaciei. Presiunile făcute de Varşovia asupra Bucureştiului au continuat până la 17 martie 1939, când în faţa faptului împlinit, se va întruni Consiliul de Coroană, care aprobă în unanimitate „acţiunea diplomatică normală şi măsurile militare luate, hotărând desăvârşirea lor pentru apărarea intereselor naţionale”.)

O altă mâhnire nedisimulată a ministrului afacerilor externe  român se lega de faptul că aliata sa Polonia, în ciuda faptului că personal a fost primit, la 9 octombrie 1933, de mareşalul Jozef Pilsudski, la Varşovia, nu i-a spus nimic despre intenţiile Poloniei de a semna un Pact cu Germania. A reținut doar mărturisirea că „România este aliatul nostru numai împotriva Rusiei, iar nu şi împotriva Germaniei. Nimeni însă, nici la Geneva, nici la Bucureşti sau Varşovia, nu m-a prevenit despre o asemenea perspectivă până în ajunul semnării acordului polono-german. Este deosebit de semnificativ tonul telegramelor trimise de dl. Comnen, ministrul român la Berlin, când colegul său, Lipski, ambasadorul polonez în Germania, nu l-a informat la timp despre negocierile dintre  Polonia şi Guvernul Reich-ului”. De atunci, tendința antititulesciană a conducerii ministrului de externe polonez, colonelul Jozef Beck, și a conducerii Legației poloneze de la București, a mers pe linia debarcării șefului diplomației românești.  (Nicolae MAREȘ)