TITULESCU ŞI POLONIA (II)

România îşi datorează măreţia sa acţiunii, iar nu lipsei de acţiune. (Nicolae Titulescu)

Nicolae Titulescu – continuator al demersurilor takeionesciene

Am ţinut să subliniez mai pe larg  aceste aspecte, tocmai pentru a marca faptul că Nicolae Titulescu, continuator pe aceste coordonate în cadrul Ministerului Afacerilor Străine al lui Take Ionescu, nu a rămas indiferent faţă de ideile acestuia în raporturile româno-polone şi nu a ezitat să îşi exprime întotdeauna regretul, atunci când întâlnea neînţelegeri sau reţineri din partea diplomaţiei poloneze, în a continua, într-un spirit mai larg european, aceste raporturi. Nu lipsit de importanţă poate fi şi faptul că Nicolae Titulescu cunoştea foarte bine implicarea pe care a avut-o Ferdinand, Regina Maria, I.  I. C. Brătianu, Nicolae Iorga, un filopolon redutabil,  şi alţi lideri de seamă români şi polonezi, printre care şi mareşalul Jozef Pilsudski, pentru edificarea unor relaţii cât mai strânse. Prin inteligenţa care îl caracteriza, niciodată  Nicolae Titulescu nu s-ar fi postat împotriva unui curent defavorabil dezvoltării acestor raporturi, conştient până la sfârşitul vieţii că: „România de azi poate fi apărată numai prin acţiune, iar nu prin lipsa de acţiune”. (Nicolae Titulescu, Politica externă românească, Editura Enciclopedică, 1994, 141.)  Am spune: acţiunea un avertisment valabil și urgent pentru diplomaţia de azi.

În ciuda faptului că Polonia n-a acceptat să facă parte din Mica Înţelegere, aşa cum prefigura arhitectul structurii respective,  Take Ionescu, în anii ’20, Nicolae Titulescu va păstra o amintire plăcută asupra faptului că „a fost membru în Cabinetul mareşalului Averescu – când Take Ionescu era ministru al Afacerilor Străine – în momentul în care s-a semnat primul Tratat de alianţă dintre România şi Polonia”. (Idem, op. cit p. 89.)

Nicolae Titulescu evocă cu plăcere colaborarea rodnică pe care a avut-o, ca delegat permanent al României la Geneva, cu diplomatul şi omul de stat polonez, August Zaleski, iar din corespondenţa sa se poate reţine că şi alţi lideri şi oameni de cultură şi ştiinţă polonezi i-au fost apropiaţi. Aş spune că, aceasta avea loc mai ales atunci când interesele de stat ale României şi ale Poloniei se dovedeau a fi convergente, ducând astfel mai departe făclia aprinsă de Take Ionescu.

Faptul că Varşovia a început în jurul anului 1930 să pună relaţiile cu Budapesta şi mai ales cu Berlinul în prim planul demersurilor sale de politică externă, iar proiectul vechi takeionescian condamnându-l deschis, datorită contenciosului pe care îl avea cu Cehoslovacia, nu putea să îl lase indiferent pe fostul preşedinte al Ligii Naţiunilor. Acesta îşi va aminti până la sfârşitul vieţii că „n-a fost prea norocos”, la începuturile activităţii sale, ca şef al diplomaţiei româneşti, în relaţiile sale cu Polonia. România, care discuta chestiunile legate de semnarea unui pact de neagresiune cu U.R.S.S., la Riga, în ianuarie 1932, apoi la Geneva (de la 26 septembrie la 5 octombrie în acelaşi an) între reprezentanţii Victor Cădere şi Maxim Maksimovici Litvinov, fără a găsi o formulare care să satisfacă partea română în problema deferendului privind Basarabia a întristat pe oamenii politici români, în primul rând pe Iorga, atunci prim-ministru.

Nicolae Titulescu, care avea din 21 septembrie 1932 împuternicirea guvernului român de a negocia şi parafa un Pact de neagresiune cu Rusia Sovietică, a acordat un interviu agenţiei „Reuter”, la 30 septembrie în acelaşi an,  prin care, fără nici un fel de ambiguităţi, a declarat: „nu există român care să voiască mai mult decât mine să îmbunătăţească raporturile noastre cu Sovietele”, subliniind totuşi că se împiedică de indisponibilitatea rusească care nu ţine seama „de interesele legitime ale României”. Din motive greu de elucidat, diplomaţia poloneză din acei ani juca mai degrabă rolul de avocat al diavolului decât de aliat al României, încercând să împingă unii diplomaţi români şi Bucureştii spre compromisuri inacceptabile. A se  reține ”cazul” Victor Cădere, diplomat la Varșovia, care a rămas prea uşor atras de abordările poloneze, pierzând din vedere că o asemenea soluție ar fi dus la sacrificarea Basarabiei. Aspectul respectiv a fost remarcat de Nicolae Iorga, prezent la Varșovia, în august 1933, la un Congres internațional al istoricilor și care a abordat  chestiunile de mai sus cu Jozef Beck. (Vezi Nicolae Mareș,  op. cit. p. 233.) În memoriile sale, istoricul neamului a consemnat: „Impresia pe care o am este că acest om nu ne iubeşte şi nu ne stimează. Îi trebuie minciuna păcii, chiar dacă ar fi să rupem /ceva/ din trupul nostru pentru a i-o procura. Vorbeşte franţuzeşte cu oarecare greutate şi nu pare a fi deosebit de inteligent”.( N. Iorga, Memorii, vol. 7, p. 122)

Titulescu: nu cer decât egalitate cu Polonia – nimic mai mult

Aşa cum subliniam mai sus, geneza alianţei româno-polone a plecat de la interesul legitim al celor două state ca împreună să se asigure în cazul unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice, ambele ţări fiind în egală măsură expuse la un eventual atac. 

Însă, la 25 iulie 1932 a avut loc semnarea Tratatului de neagresiune polono-sovietic, urmat de semnarea celui franco-sovietic, la 29 noiembrie 1932, ceea ce lăsa România „în totală izolare”. Au fost semnate aceste documente în timp ce Rusia contesta Basarabia ca pământ românesc, polonezii cerându-ne să stipulăm amânarea acestei chestiuni  vitale printr-o prin formularea care să precizeze că Pactul nu aduce atingere „disputei existente”, termen care înlocuia un altul: „disputa teritorială”; primele înlocuiau la rândul lor,  sintagma „disputa basarabeană”.. 

Amărăciunea încercată de Titulescu privind poziţia Varşoviei s-a regăsit pe perioada întregului său mandat din 1932 până în 1936, timp în care Titulescu a fost măcinat de gândul ca nu cumva să apară „posibilitatea unei izolări totale a României”. (Nicolae Titulescu, op. cit. p. 103.)

De unde această amărăciune? Explicaţia ne-a dat-o fostul ministru al afacerilor externe însuşi, bun cunoscător nu  numai al psihologiei umane dar şi al celei colective poloneze.

Iată ce scrie Nicolae Titulescu: „Spre sfârşitul mandatului de ministru al d-lui Zaleski, a cărui succesiune a fost curând după aceea asumată de dl. Beck, am rugat Guvernul polonez să intervină în favoarea României pentru a obţine eliminarea cuvintelor „disputa existentă”. Răspunsul guvernului polonez – care, trebuie amintit, este obligat să apere Basarabia cu forţa armelor – a fost că nu îl interesează negocierile ruso-române”. (sublinierea mea – N.M.) 

„Stupefiant răspuns, putem spune – scrie Titulescu – poziţia respectivă punea la îndoială trăinicia alianţei militare reciproce, care pleca din 3 martie 1921, dar mai ales fidelitatea Varşoviei  faţă de documentele semnate”. Fostul șef român al externelor se întreba – chiar şi spre amurgul vieţii. – „Cum adică? – Dacă Basarabia ar fi atacată, Polonia ar vărsa sângele fiilor ei şi şi-ar cheltui banii pentru România, dar atunci când este rugată în timp de pace să îi acorde sprijin diplomatic – chiar dacă s-a mai apelat la ea în acest sens – poate oare aliatul nostru polonez să ne răspundă nouă, aliatul său român, că nu îl mai interesează negocierile privind Basarabia, atunci când aceasta reprezintă însuşi obiectul alianţei sale? Nu prezenta oare Basarabia nici un interes pentru Polonia?” (Nicolae Titulescu, op. cit. p. 108). 

Legitimă întrebare, la care Titulescu n-a găsit răspuns, întrevăzând totuşi soluţiile de urmat și cărora le-a dat viață. În primul rând,  să se bazeze pe Pactul Briand-Kellog şi să primească aprobarea Parlamentul României, a tuturor partidelor politice, în ceea ce priveşte continuarea negocierilor privind Pactul de neagresiune cu URSS. Şi va primi acesta acord. Lucru nemaiîntâlnit, cu un sprijin unanim.  N-a mai avut nevoie șeful diplomației românești, aşadar, de sprijinul Poloniei. Însă nu va scăpa până la urmă de intrigile lui Beck, Arciszewski, Poninski etc. asupra cărora ne vom apleca. Din perspectiva timpului putem spune că rămâne regretabilă ţesătura de acuzaţii, la care s-au făcut părtaşi şi unii politicieni români din opoziția de atunci, inclusiv Carol al II-lea şi camarila sa, încât debarcarea prematură a lui Titulescu, la 29 august 1936, a lăsat nerealizat proiectul său, atât de minuţios elaborat şi pus în pagină de recunoaștere de către puterea sovietică prin Litvinov a Basarabiei. Un tratat între cei doi urma sa fie semnat în septembrie 1936. 

Totul a fost însă în zadar, deoarece prin decizia nefastă a regelui, la care a contribuit și Varşovia aliată, cu diplomații ei în post la București, (Cf. Sergej Mikulicz, Wplyw dyplomacji sanacyjnej na obalenie Titulescu, Influenţa diplomaţiei Sanaţiei la debarcarea lui Titulescu, în „Sprawy Miedzynarodowe nr. 7-8, 1959), a dus nu numai la înlăturarea sa, ci şi la prăbuşirea sistemului de securitate colectivă. De atunci a intrat în funcţie principiul dominoului. Şi  ce a urmat se ştie.

Perioada nenorocoasă a continuat

Revenind la perioada „nenorocoasă” de la începutul ministeriatului din ’32 al lui Titulescu, personal ministrul afacerilor externe român arată că „Polonia insista  ca România să semneze un Pact de neagresiune cu URSS, chiar dacă un asemenea Pact ar conţine cuvintele „disputa existentă”. Nicolae Titulescu subliniază că „pe vremea acea, la Varşovia exista o puternică tendinţă prosovietică şi că Varşovia se arăta supărată că România nu este gata să o urmeze în direcţia respectivă; presa poloneză atacându-l vehement pe motiv că ar fi împiedicat România să ajungă la un acord cu URSS din cauza cererilor sale exagerate, de parcă polonezii ar fi ştiut mai bine decât diplomatul român care sunt interesele legitime ale poporului său.

„Această companie de presă şi atitudinea unora dintre oamenii de stat ai timpului mi-a dat de gândit” –  scrie Titulescu. „Nu era oare URSS în 1932 la fel de comunistă ca şi acum (în 1937 –  nota mea N.M.). Nu erau atunci conducătorii noştri la fel de burghezi ca şi astăzi? De ce eram noi obligaţi, în 1932, să ne aliniem URSS, dacă aceasta însemna sacrificarea Basarabiei? Iar acum, când Basarabia este asigurată, de ce să nu cădem la un acord cu URSS, doar pentru că sovieticii sunt comunişti?”( Idem,  Nicolae Titulescu op. cit. p. 89)

O logică aristotelică de fier! Observator fin al situaţiei internaţionale, Titulescu remarca: „Explicaţia este simplă: între 1932 şi 1936 vântul a cotit-o cu 180 de grade la Varşovia. În 1932 el sufla spre Răsărit, iar acum (1937) el suflă spre Vest. Atunci când politica românească nu este în graţiile Varşoviei, ea devine imediat obiectul unor atacuri foarte  violente şi destul de ciudate. Atunci când ea urmează orbeşte Varşovia, este considerată ca independentă. Dacă din motive legate de apărarea intereselor noastre naţionale, politica românească are nenorocul de a nu fi în acord complet cu Varşovia, atunci se spune imediat că este o politică aservită. Tot ce pot spune este că, în 1932, toate partidele din România au aprobat atitudinea mea faţă de Varşovia şi am chiar în posesia mea telegrame de aprobare din partea unor cercuri înalte. /…/ Când am ajuns la o înţelegere directă cu URSS asupra definirii agresiunii şi a termenului de „teritoriu românesc”, Polonia a ridicat o obiecţiune care anula toate avantajele posibile ale tratativelor mele directe cu URSS. Ea vroia ca Tratatul să aibă o valabilitate de numai cinci ani. Delegatul Poloniei, contele Raczynski, care era atunci doar ministru la Geneva şi este acum ambasadorul Poloniei la Londra, a înţeles atât de bine interesul României de  a avea un Tratat cu o durată nelimitată cu URSS, încât a făcut eforturi insistente pentru a determina Guvernul polonez să abandoneze clauza de valabilitate de cinci ani. În această direcţie el s-a purtat ca un adevărat prieten al României şi a reuşit să convingă Guvernul polonez de daunele pe  care le provoacă României clauza în chestiune”. (ibidem, op. cit. p. 90)

Nu trebuia să facă oare aceasta misiunea diplomatică de la Bucureşti? N-o făcea, pentru că aici un ambasador servil, care purta o corespondenţă privată cu adjuncul ministrului afacerilor externe şi cu şeful diplomaţiei ţării sale, de la care primea direct în timpul deselor deplasări pe care le făcea pentru consultări la Varşovia, timp în care însărcinatul cu afaceri a.i. îi ținea cu grijă isonul la Bucureşti, ambii urzind tot felul de intrigi care vizau o eventuală destituire a ministrului de externe român. Acest lucru se va petrece şi spre sfârşitul anului 1934.

 Despre evoluţia neînţelegerilor, Nicolae Titulescu consemnează: „În septembrie 1934, în cuvântarea sa la Adunarea Societăţii Naţiunilor, dl. Beck a repudiat în mod unilateral Tratatul minorităţilor. El nu mă avertizase în nici un fel despre atitudinea pe care intenţiona să o adopte Polonia în această chestiune (curat  aliat am spune – după Caragiale – N.M.), dar aceasta nu m-a împiedicat să-mi folosesc influenţa pe lângă Mica Înţelegere, ca aliat al Poloniei, pentru a asigura că nimeni dintre noi nu vom  ţine vreo cuvântare îndreptată contra acestei politici (Nicolae Titulescu,  op. cit. p. 91.)

Astfel, statele Micii Înţelegeri nu au fost amestecate în nici una dintre criticile publice  adresate Poloniei de Franţa, Anglia şi Italia. În momentul în care ţinea cuvântarea, dl. Arciszewski, ministrul polonez la Bucureşti, a găsit de cuviinţă să dea un interviu presei române în care a declarat că cine nu urmează linia de acţiune a d-lui Beck nu este un bun român.

Numai românii sunt îndrituiţi să spună poporului lor ce este patriotic şi ce nu

Indignat de amestecul flagrant al diplomaţilor polonezi în treburile interne româneşti, Nicolae Titulescu, peste câţiva ani scria: „Este uşor de înţeles că d-nii Beck şi Arciszewski au tot dreptul să dea lecţii de patriotism polonezilor, dar numai românii sunt îndrituiţi să spună poporului lor ce este patriotic şi ce nu. Ar tolera oare Polonia un ministru român la Varşovia care să declare că cine nu urmează linia de acţiune a d-lui Titulescu nu este un bun cetăţean polonez?” (Idem, op. cit p. 91)

Titulescu a dorit să taxeze cum se cuvine grobianismul şi lipsa de deontologie profesională a trimisului polonez pe meleaguri dâmboviţene, cerându-i omologului său, cazonului Jozef Beck rechemarea acestuia în centrala ministerului afacerilor externe, aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri. Să nu fi intuit că în raporturilor celor doi se întâlnea „sacul cu petecul”?

Beck i-a solicitat ca cererea să fie adresată în scris  de Titulescu, asigurându-l că îl va retrage imediat, dar că timp de trei ani nu va mai trimite un alt ministru la Bucureşti, urmând ca misiunea să fie girată de un însărcinat cu afaceri. Cu alte cuvinte, Jozef Beck se pregătea de un scandal, şi ar fi dorit să pedepsească raporturile bilaterale ca urmare a faptului că reprezentantul lui făcuse o gafă impardonabilă în misiune la București.

Era prea abil Nicolae Titulescu ca să accepte un asemenea joc, conştient fiind că scandalul care se producea i-ar fi adus puternice reproşuri din partea opoziţiei, în sensul că ar fi partizanul deteriorării raporturilor bilaterale româno-polone. Nu este exclus că Titulescu ştia destul  de bine şi de alte intrigi ale diplomaţilor polonezi, cât şi ecoul acestora în rândul „oficialităţilor” vremii.

La rându-i l-a avertizat pe Beck că nu îl va mai primi niciodată în audienţă pe şeful Legaţiei poloneze, lucru grav pentru reprezentantul unei misiuni diplomatice, promisiune de care s-a ţinut cu stricteţe, în ceea ce priveşte aspectele oficiale ale raporturilor la acest nivel. O excepţie a făcut şeful diplomaţiei româneşti cu prilejul depunerii condoleanţelor Guvernului român, act pe care Titulescu personal avea să îl facă, la sediul misiunii diplomatice  poloneze din Aleea Alexandru 23, în chiar ziua morţii mareşalului Pilsudski, la 12 mai 1935. (Nicolae Mareş)