TITULESCU ŞI POLONIA (I)

România îşi datorează măreţia sa acţiunii, iar nu lipsei de acţiune. (Nicolae Titulescu)

Un mare prieten al poporului polonez

Aşa s-a considerat a fi, până la sfârşitul vieţii sale, fostul şef al diplomaţiei româneşti, chiar şi după ce a conştientizat că debarcarea sa, la 29 august 1936, s-a realizat şi datorită unor intrigi săvârşite, printre alţii, de diplomaţii polonezi de la Bucureşti: Miroslaw Arciszewski şi Alfred Poninski. Asupra acestor aspecte, aşa cum rezultă din faptele celor de mai sus cât şi din descrierea evoluţiei relaţiilor bilaterale prezentată de şeful diplomaţiei româneşti şi a altor documente existente în arhiva Ministerului Afacerilor Externe, mă voi referi în materialul de faţă.

La Liga Naţiunilor sărea totdeauna în apărarea Poloniei

Considerând alianţa româno-polonă din 2 martie 1921 drept „o necesitate”, Nicolae Titulescu avea să sublineze, spre amurgul vieţii sale, satisfacţia deosebită pe care a încercat-o ca „membru în cabinetul mareşalului Averescu – în momentul în care s-a semnat primul tratat de alianţă dintre România şi Polonia”/3 martie 1921/. Ca delegat permanent al României la Geneva, diplomatul român nepereche, a avut o colaborare excelentă cu ministrul polonez, August Zaleski. Evocă Titulescu în scrierile sale despre momentele în care îi răspundea vehement delegatului german la Liga Naţiunilor la atacurile Berlinului împotriva Poloniei. Acesta l-a şi făcut pe marele diplomat german, fost cancelar, Gustav Stresseman, care întreţinea relaţii de prietenie cu Titulescu, să îi reproşeze acestuia pentru faptul că mai întotdeauna „sare automat şi ia cuvântul în apărarea Poloniei”. Se vede că şi diplomaţii uită uneori prea repede trecutul apropiat şi ”joacă la două capete” – cazul lui Beck cât şi al oamenilor săi amintiţi mai sus, acţionând pentru debarcarea lui Titulescu.

Continuator al doctrinei elaborată de Take Ionescu

Activitatea diplomatică desfăşurată de Nicolae Titulescu timp de aproape douăzeci de ani în perioada interbelică a avut o componentă importantă în dezvoltarea raporturilor româno-polone, ţinând însă seama totdeauna şi pretutindeni de interesele româneşti şi ale păcii pe continent. La opt decenii de la debarcarea sa constatăm că a făcut parte dintre acei bărbaţi de stat ai României, care au conştientizat cel mai bine valenţele cultivării şi păstrării unor relaţii apropiate între Bucureşti şi Varşovia.

Urmaş şi continuator al doctrinei elaborată de Take Ionescu, imediat după constituirea statului naţional unitar român, la 1 decembrie 1918, respectiv după redobândirea independenţei de stat a Poloniei, la 11 noiembrie 1918, principalul arhitect al Micii Înţelegeri, dar mai înainte de toate, acel „mare european” – cum l-a denumit George Clemenceau pe diplomatul român – el a fost promotorul ideii de a se crea o alianţă defensivă din care să facă parte: România, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – Iugoslavia, Grecia şi Cehoslovacia.

Rolul hotărâtor jucat de Take Ionescu în relaţiile de prietenie româno-polone şi caracterul pragmatic al acestor raporturi

Istoriografia poloneză a pus în valoare importante aspecte legate de raporturile bilaterale româno-polone în perioada interbelică, încă din anii ’70, având drept promotor al acestor cercetări pe istoricul Henryk Jabloński, membru corespondent al Academiei Române din acea vreme. Ceva mai firavă în investigaţiile făcut în acest plan, istoriografia românească n-a venit cu o cercetare de substanţă a surselor existente la Bucureşti şi Varşovia, vreme îndelungată. (Academia Română a neglijat peste măsură cercetarea relațiilor româno-polone; la fel puzderia de universităţi româneşti. Contribuţiile laborioase ale istoricilor polonezi din ultimele decenii n-au intrat în bibliotecile româneşti, datorită sistării schimburilor reciproce de carte. Peste volumele esenţiale a zeci de autori prestigioşi s-a aşternută platoşa tăcerii, deci a ignoranţei. Vezi: Dubicki, Andrzej, Dzieje polskiej placówki dyplomatycznej w Bukareszcie (1919-1940) Istoria misiunii diplomatice poloneze din Bucureşti (1919-1940), WUL, Lódż 2014; Dubicki, Andrzej, Internowanie plk. Jozefa Becka w Rumunii (IX 1939-VI 1944) /Internarea colonelului Jozef Beck în România – sept. 1939 – iunie 1944), Opole 1997; Dubicki, Tadeusz, Wojsko polskie w Rumunii /Armata poloneză în România/, Varşovia 1944; Dubicki, Tadeusz, Współcześni historycy polscy o Rumunii Istoricii polonezi contemporani despre România, Lucrarea colectivă sub redacţia prof. Tadeusz Dubicki, Ed. Marszalek, Torun 2009. Cu jale, Nicolae Iorga se întoarce în mormânt. Bine că avem institute culturale sub pulpama cărora se ascund securişti.) Şi într-o parte şi în cealaltă n-au fost suficient coroborate investigaţiile şi nici aprofundate in extenso sursele arhivistice, mai ales presa si memorialistica reciprocă din acea perioadă. Aceasta şi din necunoaşterea reciprocă a celor două limbi, mă gândesc în primul rând la români. Dintre cercetătorii polonezi de marcă în studierea acestor aspecte s-au remarcat totuşi Władysław Stępniak (Stępniak, Władysław – Dyplomacja polska na Bałkanach – 1918-1926 (Diplomaţia poloneză în Balcani -1918-1926), Warszawa 1998), care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai diplomaţiei poloneze în Balcani în perioada 1918-1926 şi Henryk Walczak. (Walczak, Henryk – Sojusz z Rumunią w polskiej polityce zagranicznej w latach 1918-1931 (Alianţa cu România în politca externă poloneză în anii 1918-1931), Szczecin, 2008), pentru prima decadă a perioadei interbelice. Primul a folosit cu acribie şi unele documente inedite britanice sau de la Hoover Institut, relevând astfel rolul extrem de important jucat de Take Ionescu în plan politic şi diplomatic în plin război ruso-polonez/1919-1920/. Ambii subliniază fără nici un echivoc atitudinea favorabilă de România faţă de situaţia critică din Polonia, pe numeroase planuri, aspecte relatate şi în rapoartele transmise la Bucureşti de trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar polonez, contele Aleksander Skrzyński, viitor deţinător în guvernul polonez al portofoliului externelor şi chiar a funcţiei de prim-ministru, căreia i-a pus capăt un accident tragic. Poate ne vom apleca cândva mai mult asupra misiunii de succes în România a acestui diplomat cu o mare viziune politică, care n-a pregetat niciodată să convingă establishmentul polonez destul de divizat în acea perioadă cu privire la importanţa unor raporturi de strânsă prietenie a Poloniei cu România. (Cf. Nicolae Mareş, Raporturile româno-polone în perioada interbelică într-o lumina nouă, Dacia literară 70, p. 47-48, 2007). De aceea nu mă sfiesc să afirm că Skrzynski a fost unul dintre marii diplomaţi pe care i-a avut Polonia în România, în timpuri de răscruce, personalitate care a înţeles – în ciuda vremurilor tulburi prin care trecea Europa Centrală – rolul pe care îl poate juca şi l-a jucat Bucureştiul în lupta pentru cucerirea definitivă a independenţei de stat a ţării sale. Nu mai prejos a fost şi omologul său la Varşovia, Alexandru G. Florescu, care a surprins în rapoartele sale aspecte esenţiale legate de reconstituirea statului polonez cât şi rolul jucat în perioada respectivă de conducătorul Poloniei, Jozef Pilsudski. (Cf. Nicolae Mareş, Jozef Pilsudski, eLiteratura, Bucureşti 2015)

Istoricii polonezi menţionaţi relevă faptul că în condiţiile desfăşurării războiului cu Rusia Sovietică, prin Take Ionescu România atrage atenţia marilor aliaţi asupra pericolului care ameninţă Europa, în cazul în care Polonia va ieşi învinsă din confruntarea ruso-poloneză. Ministrul de Externe Român a subliniat în contactele pe care le avea cu englezii că interesele Europei impun demararea unor acţiuni care să pună capăt imediat luptelor polono-bolşevice, în caz contrar este ameninţată toată această parte a lumii de către Soviete. Mai menţiona Take Ionescu că este în interesul Europei de a menţine un front indestructibil de la Baltica la Marea Neagră, respectiv la Marea Egee. În contextul şi în momentul respectiv chestiunea Galiţiei Estice nu poate fi  obiectul unor noi abordări, fără a fi ameninţate cele mai vitale interese ale Europei. „Polonia înconjurată de inelul de fier german şi rus pierde existenţa sa independentă, cât şi importanţa pentru echilibrul european pe care ar trebui să o aibă, fiind posibil a ne baza pe vecini aliaţi”.(Nicolae Mareş, Relaţii româno-polone de-a lungul secolelor, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti 2013 pp.209-210; idem Walczak, Henryk – Sojusz z Rumunią w polskiej polityce zagranicznej w latach 1918-1931 (Alianţa cu România în politica externă poloneză în anii 1918-1931), Szczecin, 2008.) (Sublinierea mea – N.M.).

Găsim în rândurile de mai sus clar exprimată concepţia constituirii unor alianţe viitoare interstatale, concept în favoarea căruia va milita bărbatul de stat român şi care va fi prezentat de această dată în mai toate capitalele europene, inclusiv la Varşovia. Un alt istoric polonez, J. Starzewski, în compendiul său: Istoria politicii externe poloneze, consemnează, la rândul său, faptul că: Ionescu a devenit astfel un partizan şi un apărător fierbinte pe arena internaţională a drepturilor Poloniei pentru o parte din teritoriul său istoric – Malopolska de Est. Intervenţiile sale se pare să fi făcut o puternică impresie pe plan internaţional, cât timp, urmare a zvonurilor cu privire la intenţiile Franţei de a determina România să acorde un ajutor nemijlocit Poloniei, l-a făcut pe trimisul britanic de la Bucureşti să transmită guvernului român, (condus de un general destul de dârz, nu de duzină, îl am în vedere pe Averescu), un avetisment pentru a nu face aşa ceva.

La rândul lui, şeful misiunii diplomatice britanice de la Bucureşti, avea să consemneze, în raportul din 18 august 1920, adresat Foreign Office, următoarele: „I am warning Roumanian Government to remain calm and do nothing against Bolsheviks” (Foreigne Office 371.4700, C 4426-4025-19; idem Wladyslaw Stepniak, op. cit, p. 93).

Iar la sfârşitul lunii august, Take Ionescu îl asigura pe trimisul extraordinar polonez în România, Aleksander Skrzynski, că pentru România, siguranţa numai dinspre Ungaria nu este suficientă. Asigurarea securităţii din partea Rusiei şi a Bulgariei necesită – părerea sa – participarea într-un bloc cu Polonia şi Grecia. Aceasta ar însemna, totodată, şi o apărare în faţa panslavismului şi asigurarea că Praga nu cade în subordinea Moscovei”. (idem op cit p.99)

Vizita efectuată de Take Ionescu, la Varşovia, în zilele de 1-3 noiembrie 1920, în ciuda emoţiilor prin care a trecut datorită atentatului la viaţa sa (încercare eşuată), prin faptul că întrevederile au fost foarte bine pregătite de guvernul polonez împreună cu ministrul polonez la Varşovia, de diplomatul ştate vechi la Palatul Sturdza, Alexandru G. Florescu, cunoaşterea de către şeful român al externelor a realităţilor şi poziţiei statelor europene, îl va determina pe omologul său Sapieha să declare public că „Ionescu este unul dintre cei mai de seamă creatori de pace în Europa”. (Vezi – Stępniak, Władysław – op. cit. p. 98.)  

O impresie deosebită au lăsat aprecierile sale cu privire la rolul de martir jucat de Polonia în lume şi importanţa câştigării bătăliei împotriva bolşevicilor pe Vistula din 15 august 1920. În intervenţiile sale a mai subliniat Take Ionescu necesitatea apărării ordinii europene stabilite prin tratatele de pace.

Însă, din cauza contenciosului polonez în raporturile cu Cehoslovacia nu s-a ajuns la „lărgirea Micii Înţelegeri” – cum îşi dorea demnitarul român – convenindu-se ca între Polonia şi România să se negocieze şi să fie semnată o Alianţă politică şi militară; diplomaţia poloneză a conştientizat tot mai mult – potrivit lui Aleksander Skrzynski – că fără o asemenea alianţă „Polonia ar fi o insulă închisă, izolată, o insulă continentală amplasată într-un cadru duşmănos”. (Cf. Nicolae Mareş, Încă Polonia…Editura Colosseum, 2008) (Nicolae Mareș)