Titulescu şi Basarabia

Efortul neobosit titulescian pentru soluţionarea cauzei basarabene arată grija purtată pentru păstrarea românităţii. Pentru că, aşa cum spunea Mihai Eminescu: Suntem români şi punctum. Neliniştile lăuntrice ale lui Titulescu în materie de  românism au fost surprinse în zbaterile lor profunde de unul dintre colaboratorii şi admiratorii săi, filosoful, diplomatul, poetul şi dramaturgul Lucian Blaga, cel care a sesizat cum Titulescu suferea, precum pasărea din piesa sa Avram Iancu, „de o insomnie blestemată pentru el şi pentru noi”, iar starea aceasta „avea să-l destrame înainte de vreme”.

Recitind mai atent unele telegrame şi documente scrise de cel care a făcut şcoală în diplomaţia românească şi europeană şi lucrarea sa Politica externă a României (apărută în 1994, tipărită prin grija şi sub auspiciile Fundaţiei Nicolae Titulescu), găsim cel mai bine „justificarea politică” a acţiunilor sale în plan extern. Această justificare poate fi şi mai bine înţeleasă atunci când o plasăm în contextul istoric românesc şi internaţional: ameninţarea continuă a statu-quo-ului continental, cea care a dus până la urmă la debarcarea sa brutală de către  camarila regală. Scrierea la care mă refer rămâne ca o „autoradiografiere” a demersurile făcute, lupta pe care a dus-o pe tărâm diplomatic pentru apărarea intereselor ţării în raporturile cu Rusia Sovietică, cu colosul pe care îl respecta, dar de care am impresia vagă că se şi temea. Nu i-a fost deloc uşor să caute şi să găsească cea mai favorabilă „identitate de interese” – cum a denumit-o – şi la care guvernul rus avea să adere abia „în ceasul al unsprezecelea”, prin reprezentantul său, „doar în principiu şi cu titlu personal”. Cu o sinceritate dezarmantă, care pleacă de la realităţile geopolitice ale timpurilor, Titulescu era conştient că, în coasta unui „stat colos” cum era Rusia, o politică inamicală putea conduce la „strivirea de către Marele Vecin”.Totodată, era conştient că ţara noastră nu „ar putea găsi un aliat împotriva Rusiei în Occident numai pentru apărarea intereselor româneşti”. Se cunoaşte că partea sovietică a insistat, încă de la discuţiile avute la Riga, să fie stipulate într-un viitor pact bilateral româno-sovietic existenţa unui litigiu teritorial între părţi, propunând inserarea în documentul bilateral a uneia dintre formulările: „dispută teritorială”, dispută basarabeană”, sau „disputa existentă”.

Nicolae Titulescu, care cunoștea ca nimeni altul acest contencios, realizând ţesăturile de interese în reglementarea raporturilor cu URSS, cât şi a altor state cu Sovietele, începe  să acționeze tot mai hotărât, după 20 octombrie 1932, în calitate  de ministru al Afacerilor Străine, pentru soluţionarea chestiunii basarabene. Se  ştie că semnarea de către Polonia (aliat  militar al României din 3 martie 1921), a unui Tratat de neagresiune cu Rusia Sovietică, la 25 iulie 1932, cât şi desfăşurarea negocierilor pe care Franţa le purta cu ruşii pentru semnarea Tratatului franco-sovietic (fapt petrecut la 29 noiembrie 1932), determină guvernul român să îl şi împuternicească pe Titulescu, la 21 sept. 1932, să negocieze şi să parafeze un pact de neagresiune cu U.R.S.S. Diplomatul român a constatat imediat că „Guvernul sovietic nu ţine cont de interesele legitime ale statului român şi că, în consecinţă, România n-ar trebui să încheie un asemenea pact bilateral de vreme ce se poate sprijini, în continuare,  pe prevederile Pactului Briand-Kellogg, semnat la Paris la 27 august 1928, prin care părţile contractante se obligau să renunţe la război ca instrument de politică naţională şi ca mijloc de reglementare a litigiilor, angajându-se să rezolve diferendele  dintre ele numai pe cale paşnică”. (Nicolae Titulescu, op. cit. p. 107). Amintesc un fapt esenţial: Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi România semnaseră, la 28 octombrie 1920, Tratatul privind graniţa răsăriteană a României, aşadar  cu privire la teritoriul Basarabiei, document ratificat în anii următori de primele  trei ţări; era recunoscută, aşadar, unirea Basarabiei  cu Ţara-mamă şi în plan internaţional, după ce această unire fusese votată de Parlamentul basarabean (Sfatul Ţării) sub regim sovietic. În al patrulea deceniu al secolului XX, şi Japonia se declara dispusă să ratifice Tratatul respectiv, însă Bucureştiul n-a mai auzit sugestia făcută de fostul ambasador nipon la Moscova, devenit, ulterior, ministru al Afacerilor Externe.

La încercarea de a solicita în 1932 sprijinul Poloniei, ca aliat, pentru ca acesta să încerce să obţină, eventual, din partea Moscovei eliminarea cuvintelor „disputa existentă”, Varşovia, care semnase deja tratatul de neagresiune cu Rusia în acel an (în iulie), va da, prin Beck, un răspuns cel puţin şocant: guvernul polonez nu este interesat de negocierile ruso-române. Uimirea nu putea fi mică la Bucureşti, unde se cunoştea că, potrivit tratatelor militare bilaterale româno-polone din 1921, 1926 şi 1931, partea polonă se obliga „să apere Basarabia” cu forţa armelor. Această atitudine paradoxală din partea Poloniei nu o va înţelege niciodată Nicolae Titulescu, dar mai ales raţiunile Varşoviei de a nu-i acorda sprijin diplomatic aliatului său român, în acele momente, pe motiv că partea polonă n-ar fi interesată de negocierile privind Basarabia, cunoscut fiind că „acesta (Tratatul) reprezintă însuşi obiectul alianţei” –  consemna Titulescu.

Reuşita strategiei titulesciene în declanşarea negocierilor cu Sovietele ni se pare cu atât mai strălucitoare şi mai elocventă, dacă începerea o analizăm în contextul existenţei unor încercări ale establishmentului românesc de a cădea la învoială cu Moscova, încă din 1931, pe vremea ministrului Mironescu, dispus să facă unele rabaturi pretenţiilor ruseşti. Înţelegând că guvernanţii români sunt pe picior greşit, intraţi fiind într-un joc pervers şi periculos, prin activitatea dusă de Victor Cădere la Varşovia şi Geneva, Nicolae Titulescu îşi prezintă demisia din postul de ministru la Londra, iar guvernul Vaida cade. Iuliu Maniu, care a preluat conducere guvernului, îl aduce la Externe, în octombrie, pe Titulescu. În noul său mandat, diplomatul român şi colaboratorii săi apropiaţi vor gestiona cu strălucire, până la 29 august 1936, nu numai aspectele legate de cauza basarabeană, dar şi politica externă a României în ansamblu. Pornind de  la butada că Dumnezeu îi ajută pe cei care se  ajută singuri, Titulescu se va strădui să stabilească „relaţii cordiale cu URSS, fără a mai recurge la aliaţii României: Franţa şi Polonia”. (p. 108). Politician rasat, Nicolae Titulescu îşi va asigura însă mai întâi sprijinul parlamentar, pe care îl obţine cu brio, fapt considerat de el a fi cel mai mare triumf al carierei sale parlamentare, deoarece „toate partidele politice din România, fără excepţie, au aprobat politica privind Pactul de neagresiune cu U.R.S.S.” (Ibidem, p. 107)

De acum încolo vom fi martorii unui activităţi diplomatice tenace şi febrile din partea lui Titulescu pentru a-i atrage de partea sa pe reprezentanţii sovietici de la Geneva, cu care până atunci avusese „numai dueluri” şi să conlucreze până la urmă strălucit cu aceştia la „definirea agresiunii”. Modul de acţiune îl găsim descris în lucrarea la care ne-am referit şi în care precizează cum a acţionat la Societatea Naţiunilor pe lângă ambasadorul Valerian Savelievici Dovgalevski sau direct cu Maksim Maksimovici Litvinov, folosind relaţiile de prietenie pe care le avea cu alţi diplomaţi, în cazul de faţă cu cei  greci şi cu jurişti francezi, specialişti de seamă în materie de dezarmare, pentru a satisface, atât orgoliile, cât şi unele interese ruseşti. S-a acţionat consecvent pentru a redacta documentul atent, cu mare acribie, satisfăcând, atât interesele româneşti, dar şi ale partenerilor, cât şi cele general europene.

Titulescu, de comun acord cu omologii interesaţi, reprezentanţii Estoniei, Letoniei, Poloniei, Turciei, URSS şi Afganistanului, acţionează pentru a participa cu toţii, la 3 iulie  1933, să semneze, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii, iar a doua zi un text identic, la care au aderat şi statele membre ale Micii Înţelegeri plus Turcia. Prin documentul respectiv, URSS se angaja să nu folosească forţa împotriva României sau să facă război cu ea, în negociere fiind înlăturată din textul tratatului bilateral sintagma privind recunoaşterea disputei existente, adică disputa basarabeană.

Nicolae Titulescu consemnează cu mândrie că documentele semnate în iulie la Londra, „nu numai că nu conţin aceste cuvinte – a căror simplă suprimare implică ideea că URSS recunoscuse în prealabil Basarabia ca teritoriu românesc – Tratate, bazate în mod expres pe Rapoartele lui Politis şi care defineau teritoriul Înaltelor Părţi Contractante ca fiind teritoriile aflate efectiv sub controlul lor. Astfel, primului drept al României asupra Basarabiei, izvorât din votul Parlamentului basarabean (Sfatul Ţării) pe care nu-l poate schimba nici o ţară din lume, şi cel de al doilea drept, creat prin Tratatul semnat  în octombrie 1920 cu Franţa, Italia, Anglia şi Japonia, i s-a adăogat „un al treilea drept, izvorât din recunoaşterea posesiunilor actuale ale României ca fiind teritoriu românesc”. (Ibidem, p. 112)

Nicolae Titulescu şi-a dovedit întreaga sa capacitate de a apăra interesul naţional românesc cât şi apartenenţa etern românească a Basarabiei, succes indiscutabil al demersurilor sale. Guvernul Vaida-Voevod, care l-a condamnat că ar fi o „marionetă a Rusiei”, îl însărcinase pe ambasadorul român la Varşovia, în 1932, să accepte un tratat cu ruşii în care sintagma legată de recunoaşterea disputei  existente rămăsese  aşa cum Moscova şi-o dorise în textul Tratatului.

Nicolae Dianu, diplomat contemporan cu Titulescu, rămâne şi peste ani sincer copleşit de patriotismul lui Titulescu, iar ca urmare atât a cunoaşterii în detaliu cât şi a aprofundării sine ira et studio a instrucţiunilor pe care predecesorul său în post la Moscova, Edmond Ciuntu, le primise din partea şefului diplomaţiei româneşti, a făcut peste decenii o seamă de precizări extrem de preţioase. Comparând unele dintre judecăţile şi afirmaţiile lui Dianu cu mărturisirea lui Titulescu în chestiunea  basarabeană, realizăm şi mai bine măiestria hotărâtă cu care fostul preşedinte al Ligii Naţiunilor a tratat adversarul, folosindu-se  chiar copios de toate slăbiciunile acestuia. Nicolae Titulescu a plecat hotărât şi fără nici un complex la negocieri cu Litvinov; l-a tratat, la început, fără menajamente. „La apariţia Sovietelor la Geneva, la conferinţa europeană, aceştia s-au lovit de la început de Titulescu, care se bucura de un prestigiu unic”. Titulescu notează: „E penibil cum Sovietele intră în picioarele statelor burgheze”. În 1931, Litvinov crezând că se poate opune lui Titulescu, a rămas de unul singur; în 1932, Titulescu zice: „I-am zguduit pe toţi delegaţii pentru a-i trezi din somnul produs de opiumul sovietic. Am luptat şi am câştigat  pentru România ce voiam. Am răspuns lui Litvinov. L-am plesnit: a rămas singur”. (George G. Potra, Pro şi contra Titulescu, Bucureşti 2002, p.187)

În lucrarea Politica externă a României, Titulescu consemnează fără echivoc: „mie îmi datorează România suprimarea cuvintelor „disputa existentă” în Tratatul nostru cu URSS. Adevărul istoric este că eu sunt cel care a apărat în modul cel mai activ Basarabia în discuţiile cu URSS”. (Ibidem) Importanţa Convenţiei semnată la Londra la 3 şi 4 iulie 1933 privind definirea agresorului s-a resimţit imediat în plan european prin încheierea provizorie a Pactului Balcanic, în octombrie a aceluiaşi an, semnat la Atena la 9 februarie 1934. Acesta se va baza la rândul lui pe recunoaşterea statu quo-ului teritorial. „Drept consecinţă a Acordurilor de  la Londra – consemnează Titulescu –  am semnat un Pact de prietenie  veşnică cu Turcia la 17 octombrie 1933. Însă Pactul Balcanic, care vizează menţinerea statu-quo-ului în Balcani nu ar fi fost niciodată semnat de  către Turcia fără asentimentul URSS”. (Ibidem op cit. p.115)

O dată soluţionată chestiunea basarabeană din punct de vedere contractual cu Rusia, Titulescu obţine la 7 iunie 1934 depline puteri din partea regelui şi a guvernului român să restabilească relaţii diplomatice cu URSS, ceea ce s-a şi petrecut la 9 iunie 1934, prin schimbul de note avut cu acelaşi Litvinov, în conţinutul cărora găsim pasaje identice în text prin care cele două părţi exprimă „ferma convingere că relaţiile astfel stabilite vor rămâne pentru totdeauna normale şi amicale şi că ţările noastre vor continua să colaboreze spre  binele lor reciproc pentru menținerea păcii în lume”. Într-o altă notă, semnată tot la 9 iunie 1934, se evidenţiază şi mai clar că „guvernele  celor două ţări ale noastre îşi garantează în mod reciproc respectarea integrală şi deplină a suveranităţii celeilalte părţi şi că ele se vor abţine de  la orice  amestec, direct sau indirect, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecărei ţări, (sublinierea mea: NM) în special de la orice agitaţie, propagandă şi orice fel de intervenţie şi că se vor abţine să sprijine asemenea acţiuni”. (Ibidem)

Nicolae Dianu, fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar  la Moscova în anii 1938-1939, va recunoaște, peste ani, – „în cunoştinţă de cauză” că Nicolae Titulescu face parte dintre bărbaţii de stat ai României care „a urmărit în mod constant aranjarea definitivă a chestiunii Basarabiei”. (Cf. George G, Potra, op. cit. 185.) „E bine de precizat că nu Titulescu s-a apropiat de Litvinov, făcând vreo concesiune în felul său de a învedera chestiunea, ci Litvinov a văzut interesul unei apropieri. De ce această schimbare? Mai întâi venirea la putere şi întărirea naţional-socialiştilor în Germania preocupa mult Moscova, care căuta un sprijin la Geneva. Pentru aceasta prestigiul lui Titulescu le era indispensabil. Apoi îşi dădeau seama de  situaţia preponderentă ce el avea în ţară. La fiecare criză de guvern era chemat să formeze Cabinetul. Titulescu simte aceasta şi ştie să profite. Deja, în noiembrie, ministrul Franţei, actualul ambasador Puaux, informează că Sovietele consimt a da Franţei o scrisoare, asigurând că nu vor recurge la violenţă contra noastră. În aprilie următor, Titulescu susţine versiunea sovietică a definiţiei agresorului contra tezei Angliei şi, deja, la 23 iunie, Litvinov îi declară că numai raţiuni de politică internă îl împiedică să recunoască şi formal unirea Basarabiei cu România, dar nu face nimic împotriva stării de fapt”. După semnarea celor două tratate cu text identic la Londra privind definirea agresorului, Litvinov i-a spus lui Titulescu: „Ştiu că, semnând această Convenţie, vă fac dar Basarabia”. Deja  în lumea diplomatică se ştia că „Basarabia înceta să mai formeze un punct de fricţiune între cele două state”. ( Idem, op. cit. p. 187.) Cu siguranţă, nu din grandomanie, cum era uneori gratulat de adversari, Titulescu va consemna: „Drum fructuos realizat!”.

Ce a urmat şi nu s-a mai putut înfăptui în raporturile cu Sovietele, după debarcarea sa la 29 august 1936, este un alt capitol al istoriei diplomaţiei româneşti. Se referă la acesta Titulescu în scrierile de care aminteam, redactate în 1937, dovedind clarviziunea fără pereche cu privire la desfăşurarea evenimentelor care se vor desfăşura într-un ritm fulgerător: „Dacă rămâneam ministru de Externe, aş fi încheiat cu Rusia tratatul care ţinea seama de toate interesele noastre. Am fost, sunt şi rămân favorabil unui pact de asistenţă mutuală cu URSS, atâta vreme cât această ţară duce o politică de pace aşa cum am practicat-o în ultimii ani. Acest Tratat este necesar României şi dacă Germania atacă Rusia sau dacă se înţelege cu ea. Mai mult: Tratatul trebuie făcut la timp. Altfel apropierea ruso-germană se va face fără noi şi în dauna noastră. Deci această eventualitate trebuie să ne găsească aliaţi cu Rusia. Consider prietenia franco-română ca pe o axiomă: aceea ruso-română e o axiomă inevitabilă. Apoi Franţa şi Cehoslovacia, fiind aliate cu URSS, noi nu putem continua să rămânem izolaţi. Se vorbeşte azi că diferenţa de ideologie ar fi o împiedicare pentru apropierea germano-rusă. Dar câtă vreme acest obstacol poate exista? Nimeni nu ştie; în tot cazul nu va fi etern. Ce important e ca România să fi încheiat pactul de asistenţă cu Rusia înainte ca apropierea germano-rusă să se producă; pe urmă Rusia îl va considera inutil. Pun în aceste afirmaţii toată greutatea judecăţii politice ce am, aproape 25 de ani de viaţă publică”. (ibidem. op. cit. p.189-190.)Cel care a slujit demn România la Moscova înaintea izbucnirii celei de a doua conflagraţii mondiale şi care s-a înrolat voluntar în lupta împotriva bolşevismului din prima zi a intrării României în război, fiind în post de ambasador la Haga, Nicolae Dianu, cu verticalitatea care l-a caracterizat scria: „a fost o mare nenorocire faptul că Titulescu a fost demis tocmai în momentul când, mai mult ca sigur, reuşea să obţină recunoaştere de jure din partea Sovietelor a situaţiei de fapt ce exista. Aceasta nu însemnează cât de puţin că bolşevicii nu ar fi profitat totuşi de o situaţie internaţională tulbure, cum a fost cea din 1940, pentru a ne răpi provincia, dar am fi putut adăoga la numeroasele drepturi ce am enumerat şi pe acela al recunoaşterii ruseşti. După război, le rămânea celor de la Moscova numai argumentul învingătorului faţă de învins, o reală spoliere, când se proclamase sus şi tare de Aliaţi că războiul nu este făcut pentru cuceriri de teritorii.” (Ibidem, George G. Potra, op cit. p 186.) Fapta lui Titulescu pentru a păstra Basarabia pământ românesc şi apelul, pe care colaboratorul şefului diplomaţiei româneşti, Nicolae Dianu, l-a făcut spre sfârşitul vieţii, când aceste ţinuturi intraseră de decenii din nou în stăpânire rusească, a fost ca fiecare, în cercul cunoştinţelor lui, „să facă să se ştie că Basarabia a fost şi va fi românească.” (ibidem op. cit.p.197). (Nicolae MAREȘ)