TITULESCU – CTITOR AL ROMÂNIEI MARI (II)

Acest ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!  
În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrişoară, pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă. (Edouard HERRIOT*)

(urmare din nr. 981)
Se întreabă semnatarul Tratatului de la Trianon, Nicolae Titulescu, atât de hulit de ungurimea de pretutindeni: „Cum au tras profit aceşti delegaţi excepţionali din acest material excepţional? Este interesant de reamintit” – spune Titulescu. „Fără să aştepte primirea condiţiunilor de pace, pregătite de puterile aliate şi asociate, la 14 ianuarie 1920, o dată cu prezentarea (de)plinelor puteri, delegaţia ungară a remis Conferinţei păcii două note. Prin cea dintâi ea cerea retragerea trupelor româneşti. Prin a doua, ea expunea consideraţiunile politice, geografice, etnografice şi istorice, pentru care cerea să dea prilej poporului ungar şi diferitelor naţionalităţi stabilite pe pământul unguresc de a decide ele, după un schimb de idei şi o înţelegere reciprocă, cadrul vieţii şi raţiunile lor viitoare. Toate argumentele întrebuinţate de contele Bethlen, în conferinţele sale din Anglia, se găsesc în această notă. Plebiscitul era cerut de Ungaria înainte chiar de a i se fi remis proiectul de tratat, adică la 14 ianuarie 1920”.

Condiţiile de pace, elaborate de marile puteri, i-au fost remise, în adevăr, la 15 ianuarie. Iar a doua zi, la 16 ianuarie, contele Apponyi a fost chemat în faţa Consiliului Suprem, pentru a expune oral conţinutul notelor scrise. El a conchis din nou cerând plebiscituri, pentru ca populaţiunile, iar nu guvernul ungar, să decidă de soarta lor conform principiilor wilsoniene. La 12 februarie 1920, ca răspuns la condiţiunile de pace, delegaţia ungară a prezentat Conferinţei 38 de note foarte dezvoltate, pe toate chestiunile care făceau obiectul tratatului. Notele privind chestiunea teritorială şi în special Transilvania şi România sunt cele mai numeroase.

Este interesant a reaminti titlul unora din ele, pentru a se vedea în ce mod strâns şi detaliat au fost conduse negociaţiunile:
Memoriu asupra autenticităţii datelor din recensământul unguresc.
Memoriu asupra dezvoltării populaţiei din Ungaria de la încetarea dominaţiei turce.
Memoriu asupra situaţiunii agricole a Ungariei, în cazul când ar pierde teritoriile cerute de naţionalităţi.
Chestiunea Transilvaniei
Combaterea românilor cu privire la statistica naţionalităţilor.
Observaţiuni referitoare la harta României.
Poate să subziste dominaţia română în Transilvania?
Falsitatea aspiraţiunilor istorice ale românilor la lumina vechii istorii a Transilvaniei,
Cum a trecut imperiul în mâinile românilor în toamna lui 1918.
Caracterul deosebit al instituţiunilor din Transilvania şi cele din România,
Tabloul sinoptic al drepturilor naţionalităţilor în Ungaria  pe vremuri şi azi, potrivit deciziunilor Adunării de la Alba Iulia, potrivit exigenţelor înţelegerii.
Ordonanţele privitoare la drepturile naţionalităţilor în Constituţiunea Transilvaniei în vigoare de la 1541 la 1867, etc. etc. etc.”. ( Idem, p. 445.)

Numai şi din enumerarea documentelor respective se poate reţine câte aspectele subtile pe care le avea de studiat Titulescu personal, cât şi delegaţia română în ansamblul ei, pentru a elucida   care este adevărul în discuţiile care se purtau cu febrilitate, pentru a da – fie şi din culise –  răspunsuri pertinente la întâlnirile şi reuniunile care participa.  Nu avem mărturii prea numeroase în memorialistica vremurilor şi nici în arhivele diplomatice. Regina Maria, Argetoianu, Marghiloman n-aveau cum să ne introducă în şantierul tratativelor cu ungurii. O faptă plină de inedit o constituie informarea pe care, şeful externelor, oratorul Titulescu, a făcut-o în  Parlamentul României, în aprilie 1934, despre modul concret în care s-au desfăşurat evenimentele care au precedat cu câteva luni numai Trianonul. A făcut-o sine ira et studio, într-o perioadă în care revizionismul renăştea cu o anumită vigoare în Europa, inclusiv în Ungaria vecină. Fostul preşedinte al Ligii Naţiunilor îşi aminteşte că Marile puteri: Franţa, Anglia, Italia şi Statele Unite au studiat notele voluminoase întocmite de înalţii funcţionari maghiari şi experţii lor, subliniind că „din aceste comisiuni de studiu nu au făcut parte nici un reprezentant al ţărilor interesate: România, Serbia şi Cehoslovacia. Ţările Micii Înţelegeri au fost tratate la Conferinţă ca justiţiabili”.

Să nu uităm – spune Titulescu – că Ion I. C. Brătianu, mare prin patriotismul lui, mare prin capacitatea lui, dar şi mai mare prin simţul de mândrie naţională, a considerat că aspiraţiile noastre nu au căpătat satisfacţie integrală şi a părăsit Conferinţa de pace. Aşa fiind, în procesul dintre Mica Înţelegere şi Ungaria, fruntariile noastre au fost arbitrate de marile puteri, iar în stabilirea hotarelor româneşti au jucat un rol covârşitor experţii englezi şi americani. Timp de două luni conferinţa a studiat documentarea ungară. La 6 mai ea a remis delegaţiunii ungare un complex de trei acte, compus dintr-o scrisoare de trimitere, din răspunsul conferinţei la toate notele Ungariei şi din textul definitiv al tratatului de pace.

Citirea acestor documente dovedeşte cu câtă scrupulozitate şi conştiinţă au fost examinate toate cererile, toate observaţiunile şi toate obiecţiunile Ungariei. Dar scrisoarea de trimitere, semnată de preşedintele Millerand trebuie să ne reţină o clipă atenţiunea. Pentru că ea conţine un pasagiu care dă drept comisiunilor de delimitare, acolo unde la aplicarea pe teren ar constata o nedreptate, să o rectifice – drept perimat, deoarece comisiunile de delimitare n-au găsit cu cale să uzeze de el -, se vorbeşte mereu de făgăduieli făcute Ungariei prin scrisoarea preşedintelui Millerand!

Şi aici este foarte instructiv să împrospătăm memoria celor interesaţi, dând citire câtorva pasagii din această scrisoare istorică:

„<După matură chibzuinţă, puterile aliate şi asociate au decis de a nu modifica pe nici un punct clauzele teritoriale conţinute în codiţiunile de pace. Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că ele s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară. Condiţiile etnografice în Europa Centrală sunt astfel, încât este cu adevărat imposibil ca fruntariile politice să coincidă în toată întinderea lor cu fruntariile etnice. În consecinţă şi puterile aliate şi asociate s-au supus acestei necesităţi cu regret, anume nuclee de populaţie maghiară se vor găsi trecute sub suveranitatea unui alt stat. Dar nimeni nu se poate bizui pe această situaţiune pentru a pretinde că ar fi fost mai bine să nu se modifice vechiul statut teritorial.

O stare de lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contrară justiţiei>”.

„<Delegaţia ungară trage argument din faptul că condiţiunile păcii n-au prevăzut nicăieri plebiscitul. Dacă puterile aliate şi asociate au considerat intutil de a recurge la o consultare populară de acest fel, ele nu au făcut-o decât după ce au dobândit certitudinea că această consultaţie, dacă ar fi înconjurată de garanţii complete de sinceritate, n-ar da rezultate simţitor deosebite decât cele pe care le-a condus un studiu minuţios al condiţiunilor etnografice ale Europei centrale şi ale aspiraţiunilor naţionale.

Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi noiembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub Coroana Sfântului Ştefan.

Dispoziţiunile tardive luate de guvernul ungar pentru a da satisfacţiune trebuinţelor de autonomie a naţionalităţilor nu pot face iluziuni; ele nu schimbă cu nimic adevărul esenţial, şi anume că ani lungi în şir toate sforţările politicii maghiare au tins să înăbuşe vocea minorităţilor etnice.

Împotriva acestei sentinţe nu există drept de apel 

Frontierele actuale ale Europei centrale sunt rezultatul evoluţiei de secole a unei idei de justiţie. Chestiunea Europei centrale constituie un proces sfârşit, iar nu un proces care trebuie să înceapă. La orice tentativă de actualizare a lui noi vom răspunde: lucru judecat>”. Lucru judecat li se poate răspunde şi azi tuturor revizioniştilor din ţară şi din afară. Aceasta a spus-o cu o sută de ani în urmă Alexandre Millerand, preşedintele Franţei din 23 septembrie 1920 până în 11 iunie 1924, iar în 1920 şi prim-ministru, o bună cunoştinţă a negociatorului român, cel care îl evocă.

Din perspectivă istorică putem judeca şi mai clar importanţa faptului că armatele române, cele care au trecut Tisa şi au înfipt steagul pe Parlamentul maghiar i- au ajutat din plin pe experţii internaţionali să redacteze draftul răspunsului pe care l-a dat Millerand, ostaşii şi ofiţeri români l-au ajutat chiar şi pe Titulescu, făuritorul Românie Mari, să pună semnătura la 4 iunie 1920 pe Tratatul de pace de la Trianon.

Reprezentantul României la Trianon, semnatarul Tratatului care mai trezeşte fiori şi azi, numit fiind la scurt timp ca trimis extraordinar şi ministrul plenipotenţiar la Londra, apoi cu diferite misiuni la Spa şi mai ales la Liga Națiunilor, diplomatul Nicolae Titulescu, şeful diplomaţiei române, îşi va şlefui de-a lungul anilor instrumentarul în apărarea cauzei româneşti, demonstrând-o prin toate acţiunile întreprinse.

Mai departe, ca o contiunare a Trianonului, în primul ministeriat la Externe (1927-1928), Nicolae Titulescu are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, chestiune ridicată de Budapesta, prin care a invocat faptul că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu şi-a asumat sarcina de a  combate reproșul guvernului maghiar, demonstrând cu aplomb şi fără echivoc  corectitudinea efectuării reformei respective de autorităţile româneşti de la  București.

Începând din anul 1921, Nicolae Titulescu a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) ca Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate va milita fără preget contra revizionismului, fie că era de factură italiană, maghiară sau germană, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace (vezi Trianonul), pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii.

Aşa a ajuns Românul din Tituleştii Olteniei la gândurile lui Bălcescu despre Ardeal, a acelui mare exilat, mort la Palermo la 29 noiembrie 1852.

Ctitor al României Mari, Nicolae Titulescu a lăsat posterităţi şi aceste gânduri mereu actuale, pentru care şi-a consacrat viaţa, dorindu-şi prin testament să fie îngropat în centrul României, la Braşov:
• România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfă!
• Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a menţinut viaţa!
• Ardealul e scânteia care aprinde energia.
• Ardealul e întărirea care îndepărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa.
• Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere, pentru Ardeal  nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine.
• Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie.
• Ardealul împreună cu România liberă este mai presus de toate. (Nicolae MAREȘ)

*Fost prim ministru al Franţei, personalitate marcantă a celei de-a treia Republici Franceze