TITULESCU – CTITOR AL ROMÂNIEI MARI (I)

Acest ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!  În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrişoară, pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă. (Edouard HERRIOT*)

A vorbi despre Titulescu, înseamnă a-l evoca pe unul dintre marii jurişti ai secolului al XX-lea, pe cel care s-a exprimat cu strălucire la catedră şi în forumuri internaţionale ce înseamnă justiţia, în barou punând dreptatea în practică; pronunţându-i numele, trebuie să vorbeşti despre un orator rasat, în viaţa parlamentară şi în cea publică; parcurgându-i opera, înseamnă să vorbeşti despre un bărbat de stat vertical, care şi-a pus talentul în slujba naţiunii, ca membru al mai multor guverne ale României Mari; prin diplomaţia pe care a întruchipat-o s-a manifestat ca un diplomat nepereche în istoria diplomaţiei româneşti şi europene; la 130 de ani de la naştere înseamnă să vorbeşti despre unul din ctitorii de frunte ai Românei Mari. La Alba Iulia, în oraşul Marii Unirii, în acest moment aniversar, la 1 decembrie, asupra celui din urmă aspect ţinem să ne aplecăm. (Alocuţiune rostită la Congresul spiritualităţii româneşti, 30 noiembrie 2012).

Este îndeobşte cunoscut că, în plin război, Regatul României a înființat, în ianuarie 1917, la Paris, Comitetul Național Român: Le Comité National de l’Unité Roumaine , un organism al cărui scop era promovarea internațională a dreptului poporului român la unitatea națională. Nicolae Titulescu îşi pregătise deja paşaportul  pentru a pleca spre capitala Franţei, prin Rusia, încă de la sfârşitul anului 1916.(Cf. Nicolae Mareş, Paşaportul lui Titulescu din 1916,  Magazin istoric, aprilie 2012, pp. 25-27) Comitetul Naţional Român de la Paris a fost prezidat de bunul său prieten, Take Ionescu, şi a fost recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate – ca organ plenipotențiar al națiunii române. În fapt, Comitet Național Român reunea trei misiuni: o misiune parlamentară prezidată de Toma Stelian; o misiune universitară, în fruntea căreia se găseau profesorii Nicolae Titulescu, George G. Mironescu, Emil Pangrati; o misiune a românilor din Transilvania, prezidată de preotul Vasile Lucaci.  Organul oficial al CNR  era jurnalul «La Roumanie», fondat de Pavel Brătășanu și condus de Constantin Banu, Constantin Mille și Emil D. Fagure. Din Comitetul de la Paris au mai făcut parte Traian Vuia, Octavian Goga, Nicolae Petrescu-Comnen (venit de la Geneva), Ioan C. Cantacuzino și alții. Rolul membrilor Comitetului era acela de a milita în fața opiniei publice internaționale pentru dreptul poporului român la unitate națională. În România, un Comitet Național Român Central funcţiona la Arad din octombrie 1918. Comitetul din urmă a pregătit Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, în cadrul căreia s-a proclamat unirea Ardealului cu ţara. Scopul Comitetului Național Român de la Paris era de a propaga în rândul opiniei publice  internaționale dreptul poporului român la unitatea națională şi să demonstreze legitimitatea acestor interese; la fel procedau şi alte naţiuni oprimate din fostul imperiu austro-ungar: cehii, polonezii, sârbii etc., cu care românii de la Paris au intrat în contact şi s-au solidarizat.

Ca unul dintre cei mai entuziaşti şi activi membri ai acestui organism, Nicolae Titulescu a exprimat cu claritatea care îl caracteriza aspiraţiile poporului român pentru unitate naţională. Fără să aibe la început o însărcinare oficială, juristul român va desfăşura o intensă propagandă, reuşind să atragă atenţia opiniei publice asupra intereselor României şi să câştige simpatia anumitor cercuri conducătoare din Franţa şi Anglia, lucruri care se vor dovedi a fi de bun augur în viitor.  Titulescu a fost extrem de intransigent faţă de condiţiile păcii înrobitoare semnate  de guvernul român cu Puterile Centrale şi s-a alăturat protestului expediat de refugiaţii români de la Paris pe adresa regelui Ferdinand, solicitând renunţarea la condiţiile umilitoare de pace, considerându-le drept o insultă la adresa ţării. De subliniat că acestea au fost lunile în care Titulescu a contribuit prin articole publicate în presă, conferinţe, cuvântări, scrisori personale, dar mai ales prin intense contacte personale cu diferiţi oameni de stat la realizarea obiectivelor înscrise în programul de activitate al Consiliului Naţional Român. A fost perioada în care fostul doctor în drept la Paris a acţionat neobosit pentru a cuceri încrederea şi simpatia Marilor Puteri pentru interesele României, cunoscut fiind că acestea manifestau reţineri şi atitudini demne de o cauză mai bună. Pe aceeaşi linie s-a înscris şi Regina Maria a României, ajunsă în Oraşul lumină, în februarie 1919, apoi la Londra cu revenire prin Paris. Corespondenţa inedită pe care Titulescu o poarta în perioada respectivă cu Take Ionescu pe care o avem la dispoziţie, în copie: (Cf. Biblioteca Naţională – fostă BCS – Arhiva Take Ionescu, fond Saint Georges), demonstrează din plin manifestarea şi gândurile sale din acele luni pline de febrilitate pentru cauzele istorice ale României. 

Nu lipsit de interes ni se pare că după încheierea armistiţiilor cu puterile învinse, guvernele din ţările Aliate şi Asociate au înscris pe agenda preocupărilor pregătirea şi deschiderea Conferinţei de Pace. Cu participarea a numeroşi specialişti din lumea întreagă, obiectivele Conferinţei s-au concentrat în primul rând pe trasarea noilor frontiere ale statelor, pe restaurarea vieţii economice, pe vindecarea rănilor pricinuite de conflagraţia mondială, pe asigurarea alimentaţiei populaţiei, pe fixarea reparaţiilor de război pentru pagubele enorme suferite de aliaţi pe teritoriul cărora s-au  desfăşurat bătălii pârjolitoare, pe stabilirea echilibrului politic şi militar, şi nu în ultimul rând pe preîntâmpinarea violării dreptului internaţional prin tendinţe revizioniste şi revanşarde prin înfiinţarea Ligii Naţiunilor cu misiunea de a asigura tuturor statelor mari şi mici, garanţii mutuale pentru independenţa lor politică şi integritatea lor teritorială. „Popoarele considerau că forumul de la Paris era chemat  era chemat nu numai să recunoască stările de lucruri existente după dezmembrarea marilor imperii (austro-ungar, german şi ţarist) şi constituirea unui şir de state independente şi suverane, dar avea şi menirea de a îndrepta  inechităţile, de a repara distrugerile, de a pedepsi crimele şi de a asigura progresul paşnic al umanităţii. Această încredere se întemeia pe recunoaşterea, de către guvernele Puterilor Aliate şi Asociate, a dreptului legitim al popoarelor la unitatea naţională şi statală în graniţele lor etnice, de acceptare a principiului naţionalităţilor ca factor determinant pentru aşezarea relaţiilor între state pe baze noi, de egalitate în drepturi şi respect al independenţei şi suveranităţii naţionale”. (Cf. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dacic la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol 1, p.157.) Trebuiau în primul rând confirmate statele noi, în noile lor fruntarii, iar până la determinarea detaliilor frontierelor la Paris, pentru români ceasul Austro-Ungariei apuseseră. În ziarul Viitorul, Bucureştii afirmau pe drept cuvânt: „În ceea ce ne priveşte, dezbaterile acestei Conferinţe ne interesează în primul rând prin chipul în care se va pune, discuta şi hotărî interesele României, sporită de mai înainte prin libera exprimare pentru Unire a voinţei românilor din Basarabia, Bucovina, a celor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească în hotărârile luate pe rând la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia”. („Viitorul”, 31 decembrie 1918-13 ianuarie 1920.)Nici Nicolae Iorga, în ziarul său ce se constituia într-o cutie de rezonanţă a românismului nu rămânea mai prejos în articolul: Românii şi lucrările conferinţei. Spunea dascălul neamului: …E vorba nu numai de tot ceea ce ni s-a făgăduit şi asigurat, de ceea ce s-a scris în tratate, de ceea ce ne-am legat cu sângele atâtor mii şi mii de ostaşi şi de alţi martiri ai războiului, morţi fără gloria războiului măcar, de ceea ce au declarat, potrivit cu dreptul recunoscut oricărui popor, că voim despre noi şi pentru noi, dar şi de mediul politic în care va trebui de-acum înainte să trăim, de vecinii pe care-i vom avea şi de condiţiile chiar în care ni se va impune să trăim cu dânşii. ( Cf. „Neamul Românesc”, 24 ianuarie 1919.) Greu de înţeles a fost pentru societatea românească în ansamblul ei, dar mai ales de şeful delegaţiei române, premierul I. I. C. Brătianu, să înţeleagă poziţia Consiliului celor patru: Clemenceau, Wilson, Lloyd George şi prim-ministru Italiei, Orlando care n-au permis delegaţiilor naţiunilor mici şi mijlocii să examineze textele proiectelor Tratatelor de Pace. Reprezentanţii acestora au fost doar ascultaţi (când au fost ascultaţi) nu şi consultaţi. La Paris, aşadar, Marile Puteri au început ca şi în anii neutralităţii Românei 1914-1916, să promoveze pe seama teritoriilor româneşti, o politică de târguială, fiecare reprezentant al marilor puteri urmărind interese care să le asigure dominaţia în România, străduindu-se să introducă în tratatele de pace o seamă de clauze care vizau menţinerea ţării în sferele lor de influenţă sau, cum comunica guvernului şeful delegaţiei, I. I. C. Brătianu:  „Adversarii noştri politici exploatează aici împotriva noastră neîncrederea şi cupiditatea oamenilor de afaceri şi influenţa lor asupra hotărârilor politice” (Cf. Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu,   p. 55.)

Subliniem că Ungaria a încercat din răsputeri prin toate mijloacele să menţină Transilvania în frontierele Ungariei. Aceasta în condiţiile în care linia frontierei de stat româno-ungare a fost stabilită fără consultarea României şi fără participarea ei. Menţionăm că la 11 iunie 1919, „Consiliul celor cinci miniştri de externe” a comunicat lui I. I. C. Brătianu configurarea fruntariilor. Încercările şefului delegaţiei române de a discutat prevederile celor cinci şi de a studia documentaţia de care „experţii” s-au folosit au fost respinse.

În faţa prezentării de către Marile Puteri a unor „obligaţii umilitoare, în continuare, care aduceau atingerea suveranităţii sale”, ale României, Brătianu, un mare patriot, cunoscut pentru verticalitatea sa, sub nici o formă nu a cedat, n-a acceptat să îi fie îngrădită independenţa ţării sale. Demn, el a părăsit Conferinţa, depunând pe masă înaltului Forum cunoscutul memoriu, intitulat: România în faţa Congresului de pace, în care şi-a exprimat poziţia fără nici un echivoc.  După aceea a transmis prerogativele avute adjunctului său, Nicolae Mişu, ministrul României la Londra. Potrivit istoricului american Sherman David Spector, premierul român „a reuşit să demonstreze că nu se mai spera ca România să rămână sub o permanentă supunere faţă de maşinaţiunile marilor puteri care încercau s-o folosească ca pe un pion. Brătianu a răsturnat  conceptul stabilit, cum că statele europene mai mici au doar control marginal asupra propriilor lor destine”. (cf. AMAE, fond 71, 1914, E.2, vol. 180, partea I-a.) Cu uşurinţă ne putem imagina, şi există multe mărturii, impresia deplorabilă lăsată de Dictatul de la Paris în cercurile conferinţei, cât şi în opinia publică internaţională, până în zilele noastre. Întors în ţară, Brătianu a demisionat şi din guvern, însă şi noul executiv, cel prezidat de generalul Arthur Văitoianu, va refuza să semneze cele două tratate aflate în discuţie: atât pe cel cu Austria cât şi pe cel al minorităţilor. Mai mult, primul ministru A. Văitoianu va respinge şi ultimatumul pe care i-l remisese la 15 şi 24 noiembrie 1919 Consiliul Suprem al Conferinţei care cerea imperios României să accepte „fără discuţie, fără rezerve şi fără condiţii” semnarea celor două tratate. Prin nota de răspuns a guvernului de la Bucureşti, dată la 28 noiembrie,  s-a exprimat fără echivoc drepturile poporului român la unitate şi independenţă naţională, precizând că „ultimatul din 15 noiembrie „nu corespunde nici spiritului în care s-a făcut alianţa (cu ţările Antantei), nici declaraţiile solemne ale tuturor aliaţilor de a fi luptat pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea drepturilor tuturor naţionalităţilor mari şi mici”.

După atente analize şi manifestând o mare solicitudine, România  va prezenta o seamă de reformulări esenţiale asupra cărora nu ne vom apleca din lipsă de timp în acest expozeu. Amintim numai că executivul condus de Al. Vaida-Voievod, în consens cu toţi liderii politici din ţară a informat Parisul că va semna Tratatul cu Austria, Tratatul minorităţilor şi Tratatul cu Bulgaria, după o seamă de concesii făcute şi de Marile Puteri. În atenţie României intra însă aspecte de importanţă covârşitoare la care se va implica din plin Nicolae Titulescu. Să prezentăm însă mai întâi modul în care se manifesta şi mai ales care era poziţia Ungariei.

Se ştie că la 7 ianuarie 1920 sosea la Paris, contele Albert Apponyi, la invitaţia lansată de  Clemenceau Budapestei să îşi trimită o delegaţie la Conferinţa de Pace. Demnitarul maghiar  avea în delegaţie 7 comisari generali (printre care contele Bethlen şi contele Teleki Pall), 6 comisari, 38 de experţi specialişti în probleme româneşti şi croate, 6 consilieri politici, 14 secretari, 13 secretari generali şi doi secretari generali-adjuncţi. (Cf. Nicolae Titulescu, Discursuri, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 413) La nici zece zile delegaţia maghiară a contestat legitimitatea hotărârilor la autodeterminare a naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria şi a susţinut necesitatea organizării unor „plebiscite” în toate regiunile care s-au desprins de Ungaria, constituindu-se în state naţionale unitare. În fapt se încerca revenirea la vechile stări; ea va înmâna Conferinţei de Pace o documentaţie voluminoasă cu privire la Transilvania, apreciată de Titulescu, cel chemat să negocieze cu ungurii, ca fiind „fără de pereche”, subliniind „admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat”. (Cf. Nicolae Titulescu, Discursuri, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 413.)

În Parlamentul României personal Nicolae Titulescu a evocat, în aprilie 1934, manifestarea delegaţiei maghiare, atitudine pe care azi, când revizionismul şi pretenţiile la ţinuturile româneşti, în favoarea schimbării fruntariilor, se înteţesc continuu, fără să aibă riposta cuvenită oficială, merită a fi evocate, aşa cum a făcut-o marele diplomat român, cel care şi-a pus semnătura sub documentul de la Trianon, împreună cu Ioan Cantacuzino, şi care s-ar cuveni după unii maghiari din ţară şi de afară anulat.

„Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferinţei păcii” – afirma în plenul Parlamentului de la Bucureşti Nicolae Titulescu. Şi el continuă: Materialul respectiv „se găseşte în publicarea oficială făcută de ministerul maghiar al afacerilor străine, sub titlul: Negocierile păcii ungare. Dare de seamă a delegaţiunii de pace a Ungariei la Neuilly sur Seine, din ianuarie, la martie 1920.

Este vorba de patru volume groase, format mare, tipărite pe două coloane: primul are 661 de pagini, al doilea 585, al treilea 418 şi al patrulea cuprinde hărţi în număr mare. În prefaţă se aduc cu drept cuvânt laude muncii delegaţiei ungare la Conferinţa de pace şi se spune: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”. (Idem p. 413. )

Era de fapt truda delegaţiei de care aminteam mai sus şi care nu voia să roşească în faţa viitorului. Mă întreb, aici, la Alba Iulia, câţi dintre concetăţenii noştri de altă etnie au cunoştinţă azi de existenţa documentaţiei respective? O au în bibliotecile lor, au citit-o? Unii dintre ei, îmbrăcaţi în sutană, vântură în zadar numai ură, care vine din speranţe deşarte că istoria se va întoarce în 1918 după aproape 100 de ani. (Va urma) (Nicolae MAREȘ)

*fost prim ministru al Franţei, personalitate marcantă a celei de-a treia Republici Franceze