Test-grilă

E o modă acum. Ca să nu rămână în urmă, de râsul curcilor, cetățeanul conștient de importanța contribuției sale la binele spiritual și economic al națiunii vrea mai mult. Să fie cu câteva trepte mai domn, să nu-i mai râdă fârtații în nas pentru că n-are o meserie și vorbește cu „este multe”. Ba, s-a gândit el, omul obișnuit despre care vorbesc, chiar ceva școală în plus nu i-ar strica. Era o vorbă pe vremuri, mai în glumă, mai în serios: Tovarășul nu știe carte. Era rușine mare chestia asta, la momentul respectiv. Nu-ți putea trece prin cap să ocupi o funcție, adică să ai birou cu secretară blondă și proaspăt ojată, fișet metalic cu cheie și sigiliu, și mai ales atotputernica ștampilă, fără să stai serios cu burta pe carte ani buni din viață. Dacă poziția era suficient de importantă, aveai și o Dacie sau un Aro la scară (scara instituției și, uneori, cea de acasă). Lucrurile se schimbă însă, cu destul de mare viteză. Vedeți, în lumea reală, aceea despre care ne tot vorbesc de peste trei decenii încoace politicienii noștri, fără să aibă habar ce înseamnă asta, treburile sunt ceva mai complicate. Dacă tehnologia permite acum să faci școală sau să dai examene de acasă, nu același lucru se poate spune și despre ocuparea unei funcții plătite de stat. Aici testul grilă nu are ce căuta.

Practica e simplă: „alesul” primește testul, îl învață pe dinafară, apoi dă răspunsurile la foc automat. În zece minute, fluieră pe holurile instituției cu numirea în buzunar. Nici asta n-ar fi mare bai, dacă respectivul ar înțelege că privilegiile vin la pachet cu răspunderea administrativă, economică, penală, ba chiar morală. Și că trebuie să se pună serios pe treabă pentru a fi la înălțimea fiefului politic care i-a fost servit pe tavă. Nu știai mare lucru la angajare, dar nu te oprește nimeni să înveți, să te documentezi, să afli cu ce se mănâncă toate chestiile alea ciudate pentru care semnezi cu aerul că nimic nu te poate alunga din comodul fotoliu. De fapt, nu se prea întâmplă așa. De cele mai multe ori, cu trecerea timpului, răspunsurile învățate pe dinafară se estompează, iar mintea prietenului nostru devine neant. Pe deasupra, realitatea este dinamică, totul se schimbă rapid, apar situații pe care bietul test grilă, o simplă bucată de hârtie, nu le putea prevedea. Astfel apar situațiile paradoxal-comice (fiindcă avem un foarte pronunțat simț al umorului), în care, bălmăjind răspunsurile învățate pe de rost, omul din spatele biroului dă răspunsul „c” la o întrebare a cărei soluție era răspunsul „b”. Sau aplică varianta „a” acolo unde niciunul dintre răspunsuri nu era corect, fiind vorba despre o capcană măiestrită de autorii testului, adică de cei care se încăpățânează să creadă că omul e făcut să învețe. Din greșeli sau din muncă cinstită. Iar încurcarea literelor care definesc soluțiile testelor se soldează aproape întotdeauna cu ore și zile în șir pierdute fără rost, cu pagube materiale, întârzieri, enervări, crize sectoriale, uneori cu vieți irosite.

Poate că grila în sine nu e o metodă greșită de estimare a calităților profesionale. Dacă merge pe băncile școlii, ar trebui să meargă și mai departe, în mediul economic, social, politic, peste tot unde suntem cu toții supuși, zilnic, unor examene extrem de dificile. Nu este exclus, doar că folosirea acestui sistem de departajare ar trebui dublată de câteva lucruri care par tare greu de obținut: corectitudine, profesionalism, competență. Nu telefoane pe ascuns, nu strategii de budoar, nu întâlniri de taină în locante de lux. E atât de simplu: omul se pricepe sau nu să facă treaba pentru care i se pregătește numirea. O fi greu? (Dragoș CIOCĂZAN)