Terapia cu lipitori

Demult, când oamenii se spălau pe mâini doar atunci când se prefăceau că nu văd ce se întâmplă chiar sub nasul lor, când epidemiile de tot felul bântuiau planeta, decimând populația lipsită de cunoștințe despre igiena elementară, medicii – mai degrabă niște vraci școliți în bătrânele universități europene – se ocupau de umorile corpului uman. Aceste alcătuiri aleatorii de atomi și molecule erau considerate responsabile de răul universal și omniprezent. Trebuia găsit un tratament, cu orice preț. Pacientului i se îndesau pe gât poțiuni și fierturi din buruieni, i se administrau săruri de mercur și fumigații cu păr de animale, rănile erau cauterizate cu fierul încins. Nu lipseau incantațiile pentru alungarea demonilor, autoflagelarea, penitența îndelungată. Atunci, moartea era ușor de privit în față fiindcă exista la tot pasul. Cea mai folosită metodă de tratament era însă sângerarea provocată. Pacientului i se „lăsa sânge” prin tăierea venelor, dacă boala era foarte gravă, sau era înțepat cu un ac, în cazuri mai ușoare de îmbolnăvire. Uneori, se foloseau lipitori așezate pe răni sau abcese. Acestea erau luate direct din bălțile insalubre sau din râurile fetide care traversau marile orașe. Felcerii epocii reușiseră chiar să facă un fel de selecție genetică, prin împerecheri selective, rezultatul fiind lipitori grase și sănătoase, cu un uriaș apetit și înzestrate cu o uriașă forță de sucțiune. Procesul evolutiv nu s-a oprit, continuă și astăzi. Ba chiar, prin transmutație și tehnici mimetice, s-a extins la regnul uman. Există oameni care le imită comportamentul, mai precis acțiunea bazată pe setea de sânge și nu numai. Unora le place mâlul pentru că e tulbure, alunecos, incert. Și, în egală măsură, gustul lichidului vâscos și roșu care ne pulsează în corp. Combinația este de cele mai multe ori letală.

Aici nu mai este vorba de instinct. Oamenii nu ucid pentru a supraviețui și nici pentru a-și proteja habitatul. Se pare că haina nu îl poate face pe om decât dacă este pătată cu sânge. Nu trec o zi, un an, un secol fără ca undeva să izbucnească un conflict armat, economic sau dictat de o geopolitică bazată pe ceea ce lipitorile ar numi cu bucurie, foindu-se bucuroase în nămolul lor, „politically correct”. Arta negocierii, a înțelegerii, a concesiilor și a dialogului pierd teren în fața apetitului pentru beligeranță. În ultimele luni, toată lumea vorbește despre război ca și cum s-ar fi așteptat la asta, sau ca și cum, iertat să-mi fie, și l-ar dori cu orice chip. Nicio vorbă despre soluții, negocieri, pace. Dacă în urmă cu cinci secole era de la sine înțeles, acum este de-a dreptul traumatizant. Și toți cred, în logica aceleiași vietăți de pe fundul bălții, că au dreptate. Nimeni nu face un pas înapoi. Să fie orgoliu, sete de putere, ură, ranchiună, aversiune ori evoluția ne-a luat în tărbacă și a strecurat pe nesimțite în codul genetic uman niscaiva fărâme de lipitoare? Poate e plictiseală: armele tac în Europa de șaptezeci și șapte de ani, e prea multă liniște. Nu că lucrurile au   stat foarte bine tot timpul ăsta, dar, totuși, a fost pace, ne-am văzut de viață, ne-am crescut copiii, am reconstruit, am dărâmat și am construit, cu bune, cu rele, din nou. Spre deosebire de vracii din vechime, medicii de astăzi au la dispoziție știința pentru a studia fenomenul. Sper să deslușească repede cauzele și să indice un tratament. Nu e timp de pierdut, riscăm să dezvoltăm dependență. Dacă se va întâmpla asta, s-ar putea ca victimele provocate de medicina medievală să pară o joacă de copii neastâmpărați.

De bună seamă, există printre oameni și alte genotipuri înrudite cu viețuitoarea de pe fundul lacului. Cei care se lipesc și sorb cu nesaț meritele muncii altora, cei care storc vlaga celor din jur,  copleșindu-i cu aprecierile lor vizibil simulate, cei care se însoțesc cu puternicii zilei pentru a căpăta putere, cei care râd când alții plâng. Pentru toți aceștia, terapia cu lipitori nu va da roade fiindcă orb la orb nu-și scoate ochii. Despre ei, cu altă ocazie. Până atunci, ori de câte ori, împinși de soartă sau de nevoie, vom înota în ape tulburi, va trebui, cu răbdare și osârdie, să ne controlăm cu atenție, astfel încât, odată ajunși la mal, să alungăm vietățile înfometate care ar putea rămâne lipite de trupul sau de mintea noastră, nu în scop curativ, ci pentru a ne otrăvi rațiunea. (Dragoș CIOCĂZAN)