Ţepe

În lunga sa istorie, faimosul par ascuţit la unul dintre capete a jucat o mulţime de roluri şi a fost folosit în felurite scopuri. De dimensiuni mai mari sau mai mici, mai neted ori mai noduros, uneori din lemn, alteori din metal, iar mai nou din plastic, obiectul în cauză ne-a însoţit trecerea prin vremuri, având rolul său bine stabilit.
Perioada sa de glorie s-a consumat, desigur, în epoca medievală, când un aprig principe de pe la noi l-a folosit pentru cuminţirea boierilor dornici de zurbă şi neascultare. Apoi alţi domni vremelnici l-au folosit mai degrabă sporadic, de teamă să nu sfârşească chiar domniile lor în compania arţăgosului pălimar. Din acele vremuri însă nu a mai rămas decât o zicere, şi aceea luată astăzi în derâdere: Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne… şi atât.
Pentru că Vodă nu mai vine. Epoca marilor conducători în vremea cărora cănile din aur lăsate fără grijă pe marginea fântânilor de la răscruci a apus pentru totdeauna. Trădarea, ca stare perpetuă a unei josnice supravieţuiri, s-a dezlănţuit de atunci fără oprelişti. Astăzi nu se mai teme nimeni de ţeapă pentru că aceasta nu mai este percepută ca un oribil instrument de tortură până la ultima suflare. Ba, chiar, unii o privesc şi o acceptă cu o resemnare amuzată.
Acum ţeapa e un soi de şmecherie, o tragere pe sfoară, o luare peste picior, de fapt, o minciună îmbrăcată în straie aurite. Ce mare greutate să spui vorbe în răspăr, să profiţi de ignoranţă şi credulitate sau, de ce nu, mai ales de prostie? Ce te costă să promiţi, ca să poţi râde apoi cu poftă de cei care te-au cocoţat într-un jilţ nemeritat şi ţi-au burduşit buzunarele? Mamă, ce ţeapă le-am dat! Auzim asta din ce în ce mai des. Practic, rătăcim de ceva vreme printr-o pădure de ţepe care nu ne mai străbat dureros corpul, dar ne sfâşie la fel de tare pe dinăuntru. Şi aşa, din ţeapă în ţeapă, ne-am obişnuit să stăm cu dosul pe o perniţă de ace. Înţepăturile nu ne mai dor, iar răutatea, falsul, minciuna, ura au devenit părţi ale unui cotidian care începe şi se termină nicăieri.
Şi pentru că, aşa cum spuneam, Vodă e departe, nu ne rămâne decât să găsim undeva, în vreun buzunar în care n-am umblat de multă vreme, tăria de a ne smulge singuri din trup, suflet şi din alte locuri pe unde or mai fi înfipte, toate ţepele pe care le-am lăsat să ne rănească dintotdeauna. (Dragoş CIOCĂZAN)