Templul popoarelor perplexe

Un domn din Germania s-a însurat cu o mătură. La propriu, cu acte, contract prenupţial şi verighetă, felicitările, masa şi dansul având loc la un fastuos restaurant cu multe stele pe firma de la intrare. Evident, mirele s-a pozat cu aleasa inimii în braţe, afişând un aer drăgăstos, iar din ochi îi picurau, discret, lacrimi de fericire. Voalul miresei, comandat la o celebră casă de modă, a fost bătut în diamante, că, de, o dată se însoară omul. Nu am aflat cum a stat „domnişoara” la ceremonie sau cum a luat loc la masă: cu paiele în sus ori în jos, dar nu cred că e atât de important. Până la urmă, iubirea învinge prejudecăţile, bârfele, cârcotelile. O doamnă, din acelaşi areal geopolitic, face naveta, petrecându-şi aproape tot timpul într-o gară de unde ia trenul de două ori pe zi, la plecare şi la venire, ba mai pierde vremea şi prin sala de aşteptare (da, şi în ţara aceea trenurile mai întârzie). O asemenea intimitate, o astfel de apropiere nu au cum să nu aţâţe niscaiva fiori într-o inimă sensibilă. Credeţi că s-a măritat cu trenul? Sau cu mecanicul de locomotivă? Aş! Cu gara. Tot cu acte, verighetă şi toate cele. Cum se pot împlini astfel de uniuni, vreau să zic, cum se consumă ele, e mai degrabă o problemă care ţine de ştiinţele de graniţă. Sau o artă. A avea drept partener de viaţă un şomoiog de sorg sau nişte ziduri roase de vreme presupune nu numai o imaginaţie bogată, ci şi un soi de fantezie dincolo de hotarele asimilării iluziilor cu realitatea. Pe vremuri, ne revoltam când auzeam că un celebru miliardar şi-a lăsat uriaşa avere, prin testament, unui câine, unei pisici, unui aligator sau chiar unui muşuroi de termite. Astăzi, căsătoria cu o capră, cu un elefant, cu un pom, cu un camion sau cu un ocean (e cel mai recent caz) nu mai creează niciun fel de emoţie. E acum o modă în Europa: unii se cred câini, umblă în patru labe şi hămăie şi urlă a pustiu în nopţile cu lună plină, ridică piciorul la pom, mănâncă din castroane din plastic şi ling cu mare plăcere picioarele stăpânului. Mă rog, asta am mai văzut la nişte lighioane fără zgardă, dar care latră la stele ca apucaţii, însă nu muşcă, de teama firmamentului doldora de aştri a căror lumină îi poate pârli. Alţii se cred cai şi poartă, cu mândrie cabalină, zăbală, şa, harnaşamente şi cunoscuţii ochelari. Există oameni care se simt bine în pielea unei oi, a unui porc, a unei ţestoase, şi doresc să se căsătorească, fără inhibiţii, cu cineva aidoma lor. Sunt celebre deja două cazuri care au ţinut prima pagină a tabloidelor. Primul este cel al unui tânăr dintr-o ţară nordică, care se credea şarpe. Cum era de aşteptat, şi-a găsit repede ursita: o tânără ale cărei fantezii o conduseseră la concluzia că este, şi ea, tot şarpe. Încercând să o cucerească printr-un ritual de împerechere tipic şerpilor de copac, mirele şi-a fracturat coloana vertebrală, transformându-se într-o vieţuitoare ceva mai statică. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cei doi şi cu iubirea lor neîmpărtăşită. Al doilea caz este despre doi tineri care îşi închipuiau că sunt peşti şi s-au mutat într-un acvariu uriaş. Această ultimă poveste este una dintre puţinele cu final fericit. Un regn în transformare. Un fel de ferma animalelor fără emisii de gaze, că doar vrem o lume curată. Mai departe, e treaba medicilor cu o anumită specializare şi a cercetătorilor dornici de explorarea unor noi tărâmuri ale minţii umane.

Limitele a ceea ce denumeam până deunăzi „fetiş” sunt, în numele libertăţii de a face orice, de mult depăşite. Să ne amintim de reverendul Jim Jones şi de secta lui din Guyana, Templul Popoarelor, care s-a terminat în cel mai crud mod cu putinţă prin sinuciderea în masă a adepţilor, aproape o mie de oameni, dintre care vreo trei sute erau copii. Toţi au mâncat fructe otrăvite cu cianură pentru că au vrut să-şi demonstreze lor şi să arate lumii că au libertatea de a lua această decizie. Şi totul începuse cât se poate de frumos: atingerea stării de libertate absolută, lupta împotriva rasismului, iubirea de oameni. Apoi, a apărut perplexitatea. Născută din imposibilitatea înţelegerii faptului că poate exista, din păcate, un fanatism al libertăţii. O stare provocată de acumularea frustrărilor, de pierderea identităţii, de o prea mare încredere în sine, de negarea eului, de agresivitatea unui mediu social năclăit de prejudecăţi, de cutume mincinoase, de adevăruri schimonosite, de pierderea oricărei măsuri în tot şi în toate. O încăpăţânare arogantă care ignoră detaliile şi se aruncă, periculos, cu capul înainte, fără a mai ţine cont de indicaţiile busolei. Cam pe aici ne aflăm, parcă, astăzi. Sinuciderea nu e neapărat moarte fizică. Poţi muri în multe feluri, dar rămânând în viaţă. Ce fel de viaţă ar fi aia, e altă poveste. (Dragoş CIOCĂZAN)