Temă de vacanţă?!

Fără îndoială ar fi potrivit un subiect de vacanţă. E greu însă, pentru că cel puţin eu nu mai înţeleg când muncim, când suntem în vacanţă. Nu, nu-mi spuneţi că fiecare munceşte doar ce-i place, cu pasiune, şi atunci este ca şi cum nu ar munci, cum spun mai înţelepţii. Că la noi, se zice că, mai toată lumea este nemulţumită de ceea ce face, dar nici nu ar face ceva ca să schimbe şi să se schimbe. O văicăreală permanentă este promovată de mass-media. Şi dacă ele o promovează, nu o fac de dorul lelii, o fac pentru că văicăreala aduce rating, adică sunt mulţi cititori, telespectatori, auditori cărora le place să asculte tânguirea.

Sunt şi oameni necăjiţi, mulţi din păcate, dar în loc să plângem împreună cu ei, ar trebui să-i ajutăm să iasă din nevoie. Nu-i uşor dacă lăsăm această îndatorire numai în seama statului, declarat de la cel mai înalt nivel ca fiind eşuat. Eşuat fiind el, statul, nu înseamnă că şi noi suntem eşuaţi. Pentru că nu suntem.

Statul, în totalitatea instituţiilor sale, a căpătat prostul obicei să stea cu mâna întinsă după bani şi cu ochii pe o legislaţie cu ochiuri mult prea largi, prin care se scurge substanţa obiectului legiferării, dar sperie prin asprimea pedepselor pe care, oricum, nu le cunosc decât unii dintre vinovaţi. Sunt mulţi care au „iarba fiarelor”! Şi nu-i mai rămâne timp, săracu’ statu’! Ar fi timpul acţiunii comunităţilor. Nu al administraţiilor locale am zis. Deşi…

Ar trebui să avem curajul să-i urmăm pe oamenii cu iniţiativă şi iubire de neam şi de ţară şi să ne facem ordine în grădină. Ar trebui să depăşim faza uitatului, invidios şi pofticios, peste garduri naţionale şi să muncim cu drag, fără să simţim oboseala. Şi să nu ne mai uităm în gura diverşilor specialişti-nespecialişti.

Cei mai mulţi ştiam că România este o ţară cu resurse de apă. Aşa am învăţat la şcoală, la Geografie. Greşit, spune cineva la televizor. Nu avem resurse de apă. „Aoleu, nu mai avem apă!” Vine altcineva şi spune că să stăm liniştiţi, că avem resurse, dar sunt la adâncime, că trebuie făcute foraje, că trebuie să reîmpădurim, că trebuie să refacem şi să dezvoltăm sistemele de irigaţii… Aşa, dar până nu ne dăm cu capul de pereţi că de ce a făcut cine n-a făcut sau a făcut PNNR-ul, deci până nu găsim un vinovat, nu ne apucăm de treabă. Fără aprobări, fără parlamentări! Cu recunoştinţă şi umilinţă ar trebui să-i rugăm pe marii specialişti ai ţării, în vârstă acum, să ne ajute, să ne înveţe cum să facem. Şi să facem. Birocraţia românească este sufocantă. Digitalizarea va mai dura. Ea trebuie să meargă mână-n mână cu vindecarea sistemului de învăţământ. (Scuzaţi de vorbă proastă, dar cred că avem nevoie şi de alfabetizare!). Adică mai durează. Până atunci, nu ar trebui să stăm cu mâinile în sân, la adăpostul unor legi (omeneşti, nu divine) proaste şi să nu facem nimic din cauză de licitaţii, de furtişaguri, de…de…

Nu e acesta un subiect de vacanţă?! Nu e. (Mioara VERGU-IORDACHE)