Teiul lui Mihai Eminescu din Iaşi – monument ale naturii

 „Pătrunză talanga / Al serii rece vânt / Deasupră-mi teiul sfânt / Să-şi scuture creanga.”
(Mihai Eminescu – „Mai am un singur dor”)

Ziua de 15 ianuarie a fost aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, întrucât reprezintă data naşterii poetului nostru naţional, Mihai Eminescu (1850 – 1889). Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică – de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

În data de 15 iunie, data morţii lui Mihai Eminescu, Muzeul „Mihai Eminescu” din Parcul Copou organizează „Sărbătoarea Teiului”.

Teiul, sau Tilia, este un gen care cuprinde aproximativ 30 de specii de arbori, nativi ai zonelor temperate ale emisferei nordice, în Asia, Europa şi Estul Americii de Nord. Teii sunt copaci foioşi, ajungând până la 40 metri înălţime, cu frunze cu o anvergură de 6–20 cm, străbătute de nervuri. În Europa au fost documentaţi tei multi-seculari şi milenari. De exemplu, o plantaţie de Tilia cordata, aflată în Westonbirt Arboretum, Gloucestershire, are o vârstă de aproximativ 2.000 de ani. De asemenea, în curtea Castelului Imperial de la Nürnberg există un tei despre care se spune că a fost plantat de împărăteasa Cunigunde, soţia împăratului Henric al II-lea, plasând vârsta arborelui la 1 000 de ani. Un alt exemplu este teiul din Neuenstadt am Kocher, în provincia Baden-Württemberg, care a fost evaluat tot la 1.000 de ani. Pe de altă parte, „Bătrânul Tei” din Naters, Elveţia, este menţionat într-un document medieval din 1357, fiind deja „magnam” (uriaş). Teiul din Najevnik (Najevska lipa), este un Tilia cordata de circa 700 de ani, considerat cel mai gros arbore din Slovenia. Teiul lui Eminescu este menţionat ca un exemplar semimilenar de Tilia tomentosa, Teiul hibrid din Bârnova, Tilia x haynaldiana Simk. (T. platyphyllos x T. tomentosa), aflat la 10 km sud-est de Iaşi, în apropiere de Mănăstirea Bârnova („Arborele Anului” în 2011), are circa 660 de ani, Alt arbore multisecular este „Teiul Sfântului Laurenţiu” ( „St Lawrence Lime Tree”), de circa 30 metri, crescut în interiorul terenului de crichet „St Lawrence Ground” din Canterbury, Kent (prăbuşit natural, în urma unei furtuni, în 2005). „Teiul Edignei”, numit şi „Teiul de 1000 de ani”, este situat în cimitirul de lângă biserica Sankt Sebastian din Puch, Fürstenfeldbruck, Germania.

În mitologia vechilor slavi, teiul (lipa) era considerat un arbore sacru. În Polonia, numeroase sate poartă încă numele „Święta Lipka” („Sfântul Tei”). În regiunea Bosniei şi Herţegovinei, dar şi în alte state învecinate, „teiul este considerat un copac sfânt şi în vechime se socotea un păcat de moarte dacă cineva îndrăznea să îl taie”. Istoricul Ivan Evseev constată că „teiul este o podoabă preferată a grădinilor publice, a ogrăzilor şi curţilor oamenilor, a străzilor şi uliţelor din satele şi oraşele Europei.” Îl recomandă statura mândră, coroană bogată, frunzele mari şi late în formă de inimă, dar mai ales parfumul.

În Iaşi, istoria teilor ca arbori ornamentali este atestată din secolul al XIX-lea, arborele devenind de-a lungul următoarelor secole un simbol informal al oraşului.

În Europa şi nu numai, nenumărate legende şi superstiţii sunt centrate în jurul pomului şi a florilor de tei. În mod tradiţional, lemnul de tei era folosit pentru sculptarea unor opere religioase (cruci, icoane, catapetesme,), teiul fiind considerat, pe de alta parte, un copac al satelor (arbore central, Pom al Vieţii, locul unde aveau loc judeţele/judecăţile). Teiul era văzut drept sacru datorită preferinţei pe care o au albinele faţă de florile lui şi a calităţii mierii de tei, fiind numit uneori „arborele albinelor” (a.s.v. amuletele – broşe din aur sub formă de albină).

Măştile mortuare din sarcofagul lui Fayoum (perioada helenică din Egipt) erau confecţionate din lemn de tei, lucru ce mărturiseşte despre caracterul sacru al acestui arbore. În mitologia romană, teiul era considerat o reprezentare a fidelităţii şi iubirii conjugale. Potrivit legendelor greceşti, teiul era un simbol al dragostei conjugale şi al soţiei perfecte, al simplităţii, inocenţei şi bunătăţii. Potrivit lui Herodot, ghicitorii sciţi îşi făceau divinaţiile cu o frunză de tei tăiată în trei părţi răsucite apoi în jurul degetelor. Nimfa Philyie a dat naştere, în urma unei legături amoroase cu tatăl lui Zeus, unui copil monstruos şi, pentru a o scăpa de ruşine, a fost transformată într-un tei. Într-un alt mit, Zeus şi Hermes au pornit să viziteze pământul deghizaţi ca nişte sărmani călători. Atunci când au ajuns în Phrygia şi au căutat un adăpost, au fost refuzaţi de toată lumea cu excepţia lui Philemon şi a soţiei lui, Baucis. Cuplul a împărţit puţinele bucate şi ultima picătură de vin cu cei doi străini. La un moment dat, Baucis şi Philemon şi-au dat seama că oaspeţii lor erau zei din cauza faptului că ulciorul lor de vin nu se golea niciodată, iar băutura ordinară dinăuntrul lui se transformase într-o minunată licoare. Zeus şi Herme şi-au dus gazdele pe un deal înalt aflat deasupra Phrygiei, după care au trimis un potop distrugător asupra pământurilor înconjurătoare, pentru a-i pedepsi pe oamenii care fuseseră ingraţi cu ei. Zeus a transformat casa în care fusese primit într-un templu şi le-a făgăduit lui Baucis şi Philemon că le va îndeplini două dorinţe: de a servi ca preot şi preoteasă în templul său şi că, atunci când va veni timpul, va face în aşa fel încât cei doi să moară împreună. Mulţi ani mai târziu, când au ajuns la capătul zilelor, Baucis a fost transformată într-un tei, iar Philemon într-un stejar, ramurile celor doi arbori împletindu-se într-o strânsoare de nedespărţit.

Germanii respectau teiul drept un copac „sacru” al îndrăgostiţilor, având capacitatea de a dărui fertilitate şi prosperitate. În mitologia germanică precreştină, teiul era asociat cu Freya, păzitoarea vieţii, zeiţă a norocului, dragostei şi adevărului. Mai mult decât atât, legenda spunea că teiul nu putea fi lovit de fulger întrucât Freya era soţia lui Wodan, principalul zeu din panteonul germanic. Adeseori, un tei încărcat de ani marca locul central de întâlnire a oamenilor din multe sate şi comunităţi rurale. Sub un astfel de tei aveau loc consfătuirile de reinstalare a dreptăţii şi păcii între oameni, crezându-se că acest arbore are puterea de a aduce la lumină adevărul. Teiul a fost asociat cu judecăţile chiar şi după creştinare, verdictele în unele regiuni germanice fiind date „sub tilia” (sub tei) până în perioada iluminismului.

În folclorul din Polonia se credea că teiul poate oferi protecţie contra spiritelor rele şi a fulgerelor. Acest copac era amplasat de obicei în faţa caselor, pentru a împiedica răul să intre. De asemenea, teiul era un simbol al norocului, credinţei, familiei şi vieţii fericite. Tot în Polonia, teiul este asociat cu Fecioara Maria, despre care se spune că a fost adesea văzută printre ramurile acestui arbore. De vreme ce teii sunt favoriţii Maicii Domnului, se crede că rugăciunile de sub coroana lor au mai mari şanse de a fi ascultate.

În Estonia şi Lituania, femeile aduceau sacrificii în faţa arborilor de tei, rugându-se să le fie dăruite fertilitate şi liniştea familială.

În lumea creştin-ortodoxă slavă, lemnul de tei era preferat mai ales pentru pictarea icoanelor. Două opere ale vestitului pictor Andrei Rubliov, „Sfânta Treime” şi „Mântuitorul”, având drept suport lemnul de tei, pot fi admirate şi astăzi în Galeriile Tretiakov din Moscova.

În Evul Mediu din Europa occidentală, teii erau plantaţi în mod obişnuit în preajma bisericilor. Teiul este asociat cu Sfânta Walburga. Capela în care trăia aceasta în Bavaria, se spune că avea forma unui copac de tei şi era înconjurată de o mulţime de astfel de arbori. Sfânta Walburga a devenit faimoasă după moartea ei, datorită vindecărilor realizate graţie uleiului ce izvora în mod miraculos din mormântul ei. În legendele populare se spune că apropierea ei faţă de tei era mult mai intimă, ea fiind uneori văzută zburând pe o mătură făcută din crengile arborelui ei preferat.

Totodată, teii reprezintă un motiv literar semnificativ în operele marilor scriitori străini şi români. Exemplu, „Pupăza din tei” a lui Ion Creangă, dar şi multe poezii scrise de Mihai Eminescu (ex: „Mai am un singur dor”). Într-adevăr, s-a remarcat că în poezia eminesciană „teiul este pomul preferat: sub el se culcă şi dorm cei doi iubiţi, în timp ce florile cad din pom şi îi acoperă cu un covor parfumat. Altă dată parfumul teilor în floare, la umbra răchitelor, învăluie fericirea solitară a celor doi.”Ataşamentul lui Mihai Eminescu pentru tei pare să fie o nostalgie germanică, din perioada studiilor făcute de poet la Viena şi Berlin.

… La moartea sa, poetul a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti sub un tei. (George V. GRIGORE)

Surse: agerpres.ro; shtiu.ro; foaiadeiasi.ro; centruturistic.ro; romtur.ro; laiasi.ro; identitatea.ro; skytrip.ro, desprelume.ro, mesageruldecovasna.ro; jurnalspiritual.ro, anaarecarti.ro; 7iasi.ro