„Te spui lu’ doamna!”

Cred că sunt puţini cei care nu au văzut filmul Actorul şi sălbaticii, în care rolul lui Constantin Tănase – Costică Caratase – este jucat de Toma Caragiu, iar cel al „băiatului în casă” – Vasile – de Marin Moraru. Vă amintiţi scena, discuţia savuroasă dintre cele două personaje? „Monseur” („Monseur se scrie, monseur se citeşte, nu-mi umbla mie cu şoara vopsâtă!”) este prins de Vasile că a fumat. Urmează un dialog – verbal şi nonverbal – în care „agresivitatea” stăpânului e pusă la punct de „arma” băiatului în casă: „Te spui lu’ doamna!”. Suficient ca stăpânul să devină mieros, umil, să-şi ceară scuze.

Nu am de gând să povestesc filmul. Vreau doar să remarc tâlcul, atitudinea noastră, ca popor, când suntem prinşi „cu şoara vopsâtă”, şi cum ne schimbăm la 180 de grade când „Te spui lu’ doamna!”. Pârâcioşi şi plângăcioşi, pentru că suntem sau putem fi prinşi cu „şoara vopsâtă”, incapabili de asumare, ne aşezăm singuri la colţ, pe coji de nucă, cu palma întinsă pentru a primi vărguţele pedepsitoare! Uneori, cioara e chiar cioară şi nu e deloc vopsită! „Profilactic”, ne punem cenuşă în cap, ne autodenunţăm la „doamna”. E mai comod aşa şi ne şi asigurăm un loc fruntaş la categoria „Aşa NU”. Şi nu mai trebuie să facem niciun efort, nu mai trebuie să schimbăm nimic! „Stăm în banca noastră” de codaşi. Ce fac învingătorii? Învingătorilor nu le e frică de „doamna”, indiferent cine ar fi aceea. Sunt mândri de neamul lor, îşi rezolvă problemele acasă şi nu schimbă „câmpul de luptă”. Argumentează, demonstrează, folosesc toate mijloacele pentru a nu permite altora să le facă ordine în propria bătătură. De aici, de la porţile Orientului/Occidentului, noi fie „negociem” în genunchi, fie ne îmbăţoşăm greţos.

Trăim între paria şi buricul pământului. Nu suntem nici una, nici alta. Părem a fi singurii care nu remarcăm cât de normali suntem, cât de la fel cu celelalte naţii, cu vârfuri şi cu coborâşuri. Dar, sigur, ceva ne deosebeşte. Noi nu ne recunoaştem valorile decât, fie postmortem, fie dacă au primit deja recunoaştere internaţională! Suntem incapabili să ne bucurăm de valorile autentice cât sunt în viaţă, suntem incapabili să le impunem. Avem frână! Din modestie? Din invidie? Greu de răspuns. Dar suntem campioni la a inventa piedici. Cu talent, cu voluptate! Să moară capra vecinului din „satul” nostru. Nu contează că în acest timp vecinii de dincolo de graniţe îşi tot măresc turma de capre şi le este mereu mai bine. Fie la ei! Noi ne confruntăm cu ai noştri, alor noştri să le fie rău, să sărăcească! Noi ţinem să ne comparăm în sărăcie şi prostie, nu în bogăţie şi inteligenţă! Acum se fac „cărţile” pentru conducerea Uniunii Europene. Toate statele se străduiesc să fie reprezentate de cetăţeni propuşi de câştigătorii ultimelor alegeri. Aşa e jocul democratic în alte case. Noi nu ştim jocul sau…

Ştiţi ce zicea Vasile: „Aiasta-i casă? Aiasta-i balamuc!” (Mioara Vergu-Iordache)