Ţara arde şi baba numără

Cineva are impresia că ne plictisim, motiv pentru care ne dă de lucru, că de gândit nu poate fi vorba. Consiliile locale din două mari oraşe ale României au inventat un nou prilej de prigoană a propriilor cetăţeni, o hărţuială ineptă pusă la cale cu un singur scop: să adune oricum, oricând, bani la bugetul local şi, înainte de orice, să pedepsească contribuabilul prin cele mai sofisticate, absurde şi lipsite de sens măsuri punitive. Deci, stând strâmb şi judecând aşijderea, domnii şi doamnele consilier din cele două urbe au scornit un HCL (hotărâre a consiliului local, pentru necunoscători) care sună cam aşa: cine nu îşi pune pe uşă numărul apartamentului riscă să fie amendat. Cu 100 de lei în Oradea, respectiv cu sume cuprinse între 1500 şi 2500 de lei la Timişoara. Până acum, aproape 4000 de persoane (cele mai multe din Oradea) au primit amenzi în baza acestei hotărâri. Fundamentarea „ştiinţifică” a acestei decizii este halucinantă: numărul mare de cazuri în care oamenii legii au pătruns cu forţa în apartamentul care nu trebuie, fiindcă pe uşă nu era nici un număr. Între timp, mafioţii adevăraţi, şi ei fără număr pe uşă şi fără număr în general, au fugit pe scara de serviciu, iar nişte oameni cât se poate de paşnici s-au trezit cu un berbece metalic pe masa din sufragerie, urmat îndeaproape de o ceată de vlăjgani care i-au pus la pământ şi i-au legat fedeleş, fără să se ostenească să-i întrebe măcar cum îi cheamă. Băieţii aceia bine făcuţi, numiţi cu căldură în popor „mascaţii”, şi-au cerut mai târziu scuze, după ce, numărând pe degete împreună cu şefii de la Bucureşti, s-au lămurit că au greşit: „Păi dacă n-aveţi numărul pe uşă, uite ce se întâmplă, vedeţi?”. Ne aflăm în plin discurs kafkian, antilogic şi antinomic. Este foarte greu să dai o definiţie coerentă acestor plăsmuiri demne de un scenariu de film în timpul căruia nu poţi crăpa seminţe, fiindcă ai tot timpul gura căscată. Am mai scris despre „statul-casierie”. Nu prevenţia, nu îndreptarea erorilor, nu aducerea celui care a greşit pe calea cea bună sunt priorităţile, ci sancţiunea. Pedeapsă nu dreptate. Aceasta este noua Biblie. În plus, este şi un mijloc imbatabil de a strânge bani la buget. Iar delirul e abia la început. Există, din nefericire, o mulţime de exemple. În Bistriţa-Năsăud se consideră că animalele care ies la păşunat fac umbră pe porţiunea de sol de sub ele, ceea ce îndreptăţeşte instituirea unei „taxe de umbrire”. Nu, nu glumesc, singura întrebare ar fi dacă nu cumva cei care au inventat această aberaţie fiscală – şi care, la rândul lor, fac umbră pământului cam degeaba – ar trebui să plătească aceeaşi taxă. Încă un exemplu: dacă vrei să-ţi faci o a doua uşă la casă, plăteşti 240 de lei, iar pentru a doua poartă în gard, încă 120. Însurătoarea sau măritişul trebuie programate musai în cursul săptămânii fiindcă unele case de căsătorii din ţară cer o „suprataxă de căsătorie în weekend”, asta pentru că funcţionarii instituţiilor respective sunt nevoiţi să încalce contractul colectiv de muncă,venind la serviciu în zilele libere. De „taxa de scară” aţi auzit? Într-un judeţ din România, nici nu mai are importanţă care, dacă îţi construieşti o scară din metal, cărămizi, beton sau lemn, plăteşti o sumă măricică pentru a obţine autorizaţia. Nu ai autorizaţie? Amendă! Vorba maestrului Barbu, „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, o spumoasă ironie la adresa fricii de fisc. Ar mai fi şi taxa de şanţ, taxa pe stâlpi, taxa pe fum, dar şi amenda în sine, care, în fond, nu e nimic altceva decât o taxă pe taxă.

E greu de spus ce îi mână în luptă pe cei care trăiesc în acest basm fiscal, ca şi cum toate celelalte probleme pe care ar trebui să le rezolve ar fi fost puse la punct. Ţara arde şi baba numără. Uşi de apartamente, scări, şanţuri, stâlpi, nunţi şi botezuri. Pe deasupra, am aflat ieri, toată harababura asta urmează să fie digitalizată şi introdusă într-un „cloud guvernamental”, adică într-o mare de nori în care plutesc capetele celor care scornesc aceste torturi (cu accent pe „u”) financiare. Să ştie omul ce fel de numere să-şi pună pe uşă, cum să-şi construiască scara sau când şi cu cine să se însoare.

Pe babă n-o interesează, de fapt, nimic din toate astea, cea mai mare plăcere a ei este să-şi frece mâinile de bucurie în timp ce încasează amenzi şi priveşte pe sub gene, uşor absentă, cum ţara arde. (Dragoş CIOCĂZAN)