Tabăra de sculptură a lui Dumnezeu!

Într-o frumoasă zi de vară am urcat cărările dealurilor şi munţilor buzoieni alături de Roxin Daniel şi echipa de filmare a unei pelicule istorice. Fascinantă este o călătorie şi iarna! Ce minunat este să asculţi sunetul naturii, povestea muntelui spusă de susurul unei ape, sau pur si simplu spectacolul norilor văzut de acolo, din mijlocul naturii. Avem şansa să trăim într-o ţară plină de locuri de o frumuseţe deosebită, care ar trebui păstrate şi mai ales apărate de acţiunile celui mai dăunător  element, care le distruge cu o inconştienţă de neimaginat: omul.
Puţină lume cunoaşte sau a auzit de trovanţii din zona munţilor Buzăului. Şi poate este mai bine aşa. Inaccesibilitatea locurilor a îngreunat dezvoltarea unui turism agresiv de „tip Bucegi”. Dar să vedem ce sunt aceşti trovanţi, adevărate „pietre vii”, aşa cum sunt denumite în legendele locale. Termenul de „trovant” este unul specific literaturii geologice româneşti, fiind introdus pentru prima oară de naturalistul Gh. Munteanu Murgoci într-o lucrare despre Terţiarul din Oltenia. D.E.X. ne spune că un trovant este o porţiune elipsoidală din cuprinsul unui strat de nisip sau al unei gresii friabile, cimentată de apele calcaroase. Ştiinţific, se spune că trovanţii sunt nişte concreţiuni gazoase, iar secreţia neuniformă a cimentului conduce la diverse forme ale acestora, uneori bizare, alteori enigmatice. Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă vorbesc despre „pietrele vii” ca fiind o adunătură de pietricele de diferite mărimi, de la submilimetrice, până la centimetrice, legate între ele printr-un ciment carbonatic. Adică, o gresie sau un conglomerat, în funcţie de dimensiunile pietricelelor.
Dar de unde ştiu ele armonia formelor rotunde şi a nurilor pietrificaţi? Nu, oare, elfii sau zânele şi spiriduşii coordonează aceste procese numite naturale? Aşa cum în trecut au refăcut planeta pustiită, „populând-o” cu plante şi fiinţe, cu peisaje aşa-zis naturale, cu precipitaţii şi vânturi, cu izvoare şi colnice, tot aşa au „dirijat” în joacă aceste forme pietrificate, ca într-o galerie expoziţională a lui Dumnezeu.
Dacă priviţi de undeva de sus această galerie (din dronă?), acestea par să aibă forme stranii: bile spaţiale gigantice, balauri cu mai multe capete, ciuperci uriaşe, popice cosmice, cilindri colonatici, nave spaţiale futuriste etc.. Ceea ce este şi mai ciudat la aceste „pietre vii”, este faptul că ele se „hrănesc” cu nisip. La fiecare o mie de ani, aceste pietre îşi măresc dimensiunile cu câteva bobiţe, sau câţiva centimetri, deşi oamenii de ştiinţă afirmă că, teoretic, ar trebui să scadă în dimensiuni din cauza eroziunii. Dar ele, nu şi nu, vor să crească mari!
Localnicii au o altă viziune despre aceste pietre. Ei spun că sunt aducătoare de noroc şi spor în casă, unii chiar îndrăznind să-şi aducă o astfel de piatră în faţa porţii, respectiva casă beneficiind astfel de spor şi îndestulare. Adevărat sau nu, localnicii cred cu tărie că după ploaie apar mici pietricele, mici trovanţi – ca nişte copii ai trovanţilor mai mari – care în timp vor înghiţi nisip şi se vor face mari. Aceste stranii formaţiuni constituite predominant din
bioxid de siliciu (nisip) pietrificat sunt răspândite prin văi şi dealuri asemenea unei turme de stranii vietăţi de forme care mai de care mai ciudate. Nimic nu ar fi atras atenţia asupra acestora, dacă locuitorii zonei nu au fi observat că, pur şi simplu, acestea „cresc” şi se „înmulţesc”. De aceea au şi fost numite de ţăranii locului: „pietrele care cresc”.
Trovanţii buzoieni sau „pietrele vii” de Buzău pot fi admirate în zona Bozioru (de la „bozie”, plantă ca un soc mic, cu floricele albe ce se prefac în bobiţe negre; plantă cu proprietăţi purgative, ce joacă un rol şi în medicina populară (Sambucus ebulus)). În comuna Ulmet (de la pădurea de ulmi; nume dat mai multor specii de arbori şi de arbuşti cu scoarţa în general netedă, cu coroana stufoasă, cu frunze alterne şi asimetrice zimţate pe margini, albicioase şi cu peri moi pe dos, al căror lemn tare este folosit în rotărie – Ulmus) găseşti primul trovant, în drum spre aşa zisa Culmea cu Babe (comparativ cu Babele din Bucegi).
În momentul în care treci prin Poiana cu Bâlcă, întâlneşti o primă formă stranie, care îţi atrage atenţia. Pare a fi un soi de farfurie zburătoare, o cupolă bine înfiptă în pământ. Avem de-a face cu o „piatră vie”, aflată jumătate la suprafaţă, care a născut de-a lungul timpului o serie de legende. Mare şi grea, piatra are mii de ani în spate şi o greutate de peste 10.000 de kilograme.
Trovanţii României sunt o adevărată minune de la Dumnezeu şi sunt unele dintre cele mai frumoase şi mai neobişnuite formaţiuni geologice din lume. Iau tot felul de forme bizare de creaturi antropomorfe sau zoomorfe, iar dimensiunile lor încep de la câţiva milimetri, ajungând şi până la 6-10 metri. Se mai spune despre aceste ciudate formaţiuni că pur şi simplu reprezintă o formă de trecere de la structura minerală la cea vegetală (sau animală?). De ce? Pentru că, după „botezul” ploii, aceste pietre cresc în dimensiune. Deşi, din punct de vedere geologic, originea acestor pietre a fost estimată ca fiind Miocenul Superior, localnicii au observat de-a lungul generaţiilor că pe „spinarea” bătrânilor trovanţi au început să „crească” pui rotunzi şi fragili, identici cu părinţii lor  „preistorici”. Dacă sunt tăiate, secţiunile seamănă cu cele ale trunchiului unui copac, prezentând semnele creşterii „vegetale”, adică inele de diferite dimensiuni şi culori variate.
Cât este legendă sau adevăr ştiinţific aici, îi vom lăsa pe specialişti să se pronunţe. Noi să ne bucurăm de aceste minunăţii şi să le apreciem cum se cuvine în sânul naturii pe care ar trebui să o respectăm mai mult. Şi să nu ignorăm nici semnalele de alarmă referitoare la distrugerea acestor adevărate monumente ale naturii. Au fost semnalate cazuri de fapte reprobabile, cum ar fi cărarea cu camionul a trovanţilor din zona Costeşti-Vâlcea spre a „împodobi” curtea vreunui magnat local, sau distrugerea cu ranga a trovanţilor din zona Ulmet, Buzău, aşa, ca să vadă ce au la interior. Cred că, mai bine, aceştia ar trebui supuşi unui „recensământ” local, spre a nu se mai ajunge la „răpirea” lor din situl natural, sau la distrugerea „din curiozitate”. Poate existenţa câtorva „rangeri” locali, care verifică din când în când zona, va duce la temperarea unor iniţiative nu tocmai potrivite.
Zona de basm din Buzău, încărcată de trovanţi şi legende, aşteaptă doar iubitorii de natură adevăraţi, care ştiu că aceste frumuseţi vechi de mii de ani trebuie să existe şi peste alte mii de ani. Omul este doar unul dintre trecători… (George V. GRIGORE)