Sulina, încă o gură de rai!

Am pornit la drum să aflu mai multe despre oraşul cosmopolit descris atât de bine, în 1933, de Jean Bart în romanul Europolis. O parte dintre legendele pe urmele cărora am alunecat în valurile Dunării albastre sau verzui pe alocuri m-au purtat la Sulina. Am coborât din taxiul de apă dulce, care scurtează considerabil drumul de la Tulcea spre cel mai Estic punct al României, şi am păşit pe pământul oraşului-port despre care s-a vorbit atât de mult în trecut şi atât de puţin în ultimii ani. Departe de a mai fi Capitala piraţilor de Dunăre, Sulina păstrează totuşi un mare mister, care izvorăşte din trecut şi se ambiţionează să nu se facă cunoscut în totalitate nici azi. Da, sunt locuri pitoreşti, dar şi multă degradare. Prosperitate nu se poate numi, ci o fărâmă din vechiul trecut glorios. Dovezi nenumărate.
Cimitirul multi-etnic cunoscut şi drept Cimitirul Comisiunii Europene a Dunării din Sulina este una dintre nestemate. Apoi farul de pe uscat, bisericile, hotelurile care se mai ţin pe picioare, câteva cârciumi mai curăţele şi celebrele străzi numerotate de la I la VI . O faleză pentru promenadă pe Dunăre, iar cu cât te îndepărtezi de ea, în plan paralel vin străzi, apoi uliţe, apoi marea.
Sulina este o limbă de pământ între Dunăre şi Marea Neagră. Un loc unic, care a uimit, inspirat şi a ştiut să se facă iubit de zeci de generaţii. Azi, din păcate, trece prin cea mai întunecată perioadă de la piraţi încoace. Da, piraţi au fost, şi mărturie în acest sens este singurul mormânt din România al unuia găsit şi cunoscut. Este vorba despre Ghiorghios Kontoguris. Acesta obişnuia să atragă navele la uscat şi să le jefuiască. Piratul Ghiorghios Kontoguris, născut în 1838 în provincia elenă Kefalonia, a venit la Sulina pe vremea când jumătate din teritoriul actualului oraş era inundat şi presărat cu insuliţe şi cu sălaşe de proscrişi, de evadaţi şi bandiţi. „Portul Sulina era pe timpul Turcilor un cuib de piraţi, Greci şi Maltezi, cari înşelau vasele de pe mare, cu felinare prinse la coarnele boilor, le înnămoleau şi tot ei se prezentau să le dea ajutor”, povestea Jean Bart în primul capitol din Cartea Dunării. „Este o aşezare originală, c-o lume foarte pestriţă, care nu trăieşte decât din viaţa portului — nu are nici industrie, nici agricultură”, arăta scriitorul în volumul publicat chiar în anul morţii sale, în 1933. Cimitirul este cunoscut şi pentru că în perimetrul său sunt îngropaţi oameni care fac parte din 20 de naţionalităţi, ortodocşi, catolici, protestanţi, dar şi musulmani sau evrei, soldaţi care şi-au pierdut viaţa în războiul Crimeii, angajaţi ai Comisiunii Europene a Dunării (1856 – 1938) şi chiar prinţesa Ecaterina Moruzi.
Evident, cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci la Sulina, după ce ai explorat uscatul, sunt croazierele. Există în acest sens patru sau cinci circuite, care cuprind gura de vărsare a Dunării în mare, o experienţă extraordinară, o vizită în apropierea insulei păsărilor sau una în pădurea Letea, unde, din fericire, mai există herghelii de cai sălbatici. Din nefericire, omul i-a făcut să se împuţineze, iar populaţiile de şacali, care au venit pe Dunărea îngheţată de la străini, s-au înmulţit şi au devenit duşmanii naturali ai cailor.
La Sulina nu ai cum să nu iei contact cu lipovenii, cu tătarii, cu grecii şi cu multe alte etnii, care trăiesc în armonie, de veacuri, cu românii. Dacă pici într-un context sărbătoresc, ai mari şanse să vezi o paradă de costume populare, un festival al culorilor şi al muzicilor bune.
Bisericile, indiferent de cult, îşi deschid porţile pentru toţi vizitatorii.
O cură de peşte este recomandată tuturor, iar plimbările pe jos spre mare devin obligatorii pentru cei care nu vor să se amestece cu obosiţii călători, arşi de soare, fără chef de plimbare, care umplu la refuz microbuzele ce fac în sezon pe maxi-taxi.
Am văzut câteva construcţii civile deosebite şi sincer m-am bucurat, dar am văzut şi mai multe ruine ale unor clădiri istorice, imposibil de restaurat la acest moment. Am admirat farul din mijlocul actualului oraş, dar şi farul nou de la gura de vărsare a Dunării. Am înţeles astfel cum an de an aluviunile depuse aici măresc cel puţin teoretic Sulina. Nu îmi erau străine nici butaforiile, alte puncte de observaţie, din Toate pânzele sus, pe care le-am recunoscut şi apreciat şi mai mult acum, când am aflat că au existat cu mult înaintea filmului şi chiar erau puncte strategice în trecut. 
În oraşul Europolis existau peste 100 de prăvălii, trei mori, o uzină de apă, una electrică, o linie telefonică între Tulcea şi Galaţi, un teatru. La începutul secolului al XX-lea, iluminatul portului era asigurat cu instalaţii electrice. S-au construit cheiuri pe ambele maluri ale Dunării. În vara anului 1927 au fost inaugurate plaja şi cazinoul. Aici se organizau periodic evenimente mondene. Consulii şi personalul Comisiunii Europene a Dunării, împreună cu comandanţii de nave, petreceau la Hotelul Camberi sau la Cazinoul de pe plajă. 
Casele din oraş erau construite din lemn, cu temelie înaltă de piatră, învelite în olană. La parter se găseau ateliere meşteşugăreşti, prăvălii şi cafenele. 
În Sulina, s-au deschis nouă reprezentanţe consulare: consulatul austriac, viceconsulatele englez, german, italian, danez, olandez, grec, rus şi turc, iar Belgia avea o agenţie consulară.
Cele mai importante companii de shipping din Europa aveau birouri la Sulina: Lloyd Austria Society (Austria), Deutsch Levante Linie – D.L.L. (Germania), Egeo (Grecia), Johnston Line (Anglia), Florio et Rubatino (Italia), Westcott Linea (Belgia), Messagerie Maritime (Franţa), Serviciul Maritim Român. 
Cu sprijinul Comisiei Europene a Dunării, la Sulina s-au construit două spitale, care asigurau consultaţii şi spitalizare pentru personalul CED, dar şi pentru populaţia oraşului şi marinarii aflaţi în tranzit. 
Tot aici au funcţionat mai multe şcoli, dar şi aziluri confesionale: mahomedan, mozaic şi armean. Învăţământul de stat era organizat pe trei trepte: preşcolar, primar şi secundar. De asemenea, au funcţionat şcolile de meserii, înfiinţate la Sulina după anul 1929. Din documente reiese faptul că în permanenţă CED a furnizat, în bani şi natură, contribuţii pentru şcolile din Sulina. Etniile şi-au creat propriile şcoli pe lângă lăcaşurile de cult. Şcolile elene au fost înfiinţate în anul 1888 şi au funcţionat în curtea bisericii greceşti de pe strada Sf. Nicolae. Legenda tinde să dea nume şi familie celor pe care documentele au uitat să îi pomenească. Cine mai are reţineri legate de felurile în care legenda hrăneşte realitatea poate să tragă cu ochiul la faptul că Eugeniu Botez, cea mai cunoscută personalitate venită din Sulina (alături de dirijorul George Georgescu), a împrumutat pseudonimul Jean Bart de la un corsar francez din secolul al XVII-lea.

De altfel, nici Dobrotici, cel de la care se trage numele Dobrogei, nu a cucerit zona decât după ce, povestea spune, a adunat în jurul său, pe la 1347, o flotă de piraţi… şi de acolo încoace istoria orală sau scrisă de la gurile Dunării, după cum se vede, nu a renunţat niciodată la figura
exotică a nelegiuiţilor. Celebrarea lor ar trebui să revină şi în 2020, menţionează Gelu Tuşu, unul dintre organizatorii de aventuri pe apă.
Închei pledoaria mea pentru această gură de Rai amintind despre fermecătoarele călătorii pe canalele din rezervaţia biosferei Deltei Dunării. O întoarcere la primordial, la natură, la tot ce este mai frumos pe acest pământ. Uiţi de civilizaţie, de neajunsurile epocii în care trăim, de mizeriile politice, economice şi sociale.
Delta Dunării este o promisiune că Raiul există!

(Ciprian C. VASILESCU)