STUDENŢII ÎNTREABĂ. PROFESORII RĂSPUND.

Azi, răspunde conf.univ.dr. Silviu ŞERBAN,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele educaţiei Bucureşti

LIMBAJUL ŞI GÂNDIREA

Am vorbit anterior despre semnificaţie (o proprietate a enunţurilor lingvistice), însă această discuţie conduce inevitabil către discuţia despre stările mentale ale utilizatorilor limbajului, deoarece semnificaţia este dependentă într-un fel sau altul de aceste stări mentale. Relevanţa gândurilor pentru limbaj este exprimată cum nu se poate mai bine de expresia „limbajul exprimă gândirea”. Prin urmare, aceste stări mentale, aceste gânduri, sunt anumite stări interne, anumite atitudini care însoţesc enunţurile sau propoziţiile şi, prin urmare, le putem numi atitudini propoziţionale. Ele sunt „motorul” comportamentului, controlându-l, totodată.

Prin ce sunt definite gândurile?

Atitudinile propoziţionale au un conţinut reprezentaţional în sensul că sunt reprezentări interne despre lumea externă. Ceea ce înseamnă că stările mentale, gândurile, sunt definite prin două elemente: conţinut reprezentaţional (exprimabil în propoziţii sau enunţuri) şi atitudine, determinată de relaţia cu acel conţinut (şi exprimabil la nivelul limbajului printr-un tip de propoziţie: descriere, interogaţie, comandă, ordin, promisiune etc.).

Dincolo de atitudini propoziţionale, o altă stare mentală este relevantă pentru limbaj, şi anume competenţa lingvistică, acea stare datorită căreia vorbitorul nativ reuşeşte să folosească limbajul cu succes. Competenţa într-un limbaj ţine, pe de o parte, de capacitatea de a produce şi înţelege cuvintele în cadrul limbajului respectiv (competenţa lexicală), iar, pe de altă parte, de capacitatea de a combina cuvintele în propoziţii cu sens ale limbajului în cauză (competenţa sintactică).

Ce înseamnă expresia „limbajul exprimă gândirea”?

Una dintre ipotezele majore în legătură cu natura gândurilor (datorată lui Jerry Fodor şi Gilbert Harman) este aceea că gândurile sunt reprezentări interne dotate cu un anume limbaj asemănător propoziţiilor limbajului uman. Conform acestei ipoteze, gândurile apar ca nişte propoziţii mentale alcătuite din cuvinte mentale (conceptele).

Similar propoziţiilor din limbajul uman, gândurile par a fi caracterizate de aceleaşi proprietăţi semantice. Astfel, au un referent, sunt adevărate sau false (convingerile) sau au condiţii de acord sau de satisfacţie (dorinţele şi speranţele), sunt părţi ale unor construcţii inferenţiale. Prin urmare, între semnificaţia propoziţiei şi conţinutul reprezentaţional al gândului nu este decât o diferenţă nominală, prima exprimându-l pe cel de-al doilea.

Un gând este similar unei propoziţii nu doar pentru că semnificaţia acesteia din urmă exprimă conţinutul reprezentaţional al primului, ci şi pentru că gândul are sintaxa unei propoziţii. Iar o justificare puternică a acestei asemănări vine chiar din capacitatea gândurilor de a se grupa în scheme inferenţiale. Motivarea convingerilor capătă o sintaxă argumentativă care este exprimată şi la nivelul limbajului uman. O a doua justificare a structurării sintactice a gândurilor este dată de natura sistematică a gândirii. La fel cum oamenii nu învaţă să producă şi să înţeleagă propoziţiile una câte una (ceea ce ar însemna că ar trebui să facă acest lucru la infinit întrucât capacitatea de a produce propoziţii este infinită), ci învaţă elementele de propoziţie şi reţelele pentru a asocia elementele (adică sintaxa), şi în cazul gândirii situaţia este similară. Oamenii pot produce o infinitate de gânduri pe care însă nu le gândesc sau nu le vor gândi vreodată, ci extrag doar conceptele din gânduri şi obţin reţeta de a le pune împreună, activităţi care se pot face doar presupunând că gândurile au o structură sintactică.

Ipoteza limbajului gândirii este sprijinită de alte două explicaţii. Mai întâi, gândurile, la fel ca propoziţiile, sunt constructe abstracte. Apoi, conţinuturile gândurilor pot fi explicate urmând acelaşi principiu prin care sunt explicate conţinuturile de la nivelul limbajului prin intermediul semnificaţiilor propoziţiilor. Astfel că, urmând acelaşi fir logic, conţinuturile gândurilor sunt explicate cu ajutorul semnificaţiilor propoziţiilor mentale.

Acceptând ipoteza existenţei unui limbaj al gândirii similar celui uman, Ce fel de limbaj este acesta? Cum arată el? Limbajul gândirii este public sau mental?

Variantele sunt două: fie limbajul gândirii este acelaşi cu limbajul public uman prin care se exprimă gândirea, şi în acest caz vorbim de limbajul public al gândirii, fie limbajul gândirii este diferit de limbajul public prin care este exprimată gândirea şi, în acest caz, vorbim de un limbaj mental al gândirii. În varianta a doua, dacă persoana vorbeşte în română, atunci ea traduce din limbajul mental al gândirii în limba română, iar când înţelege în română, traduce în sens invers, din română în limbajul mental al gândirii. Jerry Fodor propune o variantă extremă de limbaj mental al gândirii, considerând că acesta este atât universal, cât şi înnăscut.

De obicei, se acceptă o variantă moderată. O anumită parte a gândirii nu poate fi exprimată într-un limbaj public. Însă chiar şi această variantă moderată a limbajului public al gândirii nu poate furniza dovezi decisive. Limbajul mental al gândirii poate, de asemenea, explica aceleaşi situaţii pe care le explică ipoteza limbajului public al gândirii. Mai mult, anumite dovezi par a fi împotriva acestei ipoteze. Situaţia de dificultate în exprimarea unui gând pare a susţine ipoteza limbajului mental al gândirii şi procesul traducerii amintit anterior atunci când avem de-a face cu exprimarea gândirii într-un limbaj public, de exemplu, în limba română.

Înţelegem că oricât s-a încercat a se înclina balanţa decisiv pentru o ipoteză sau cealaltă, nu s-a reuşit acest lucru. Dar, presupunând că limbajul gândirii este un anume limbaj mental distinct, Cât de strânsă este legătura între limbajul mintal şi limbajul public al unei persoane?      

Sunt justificări importante în sprijinul ipotezei că, din punct de vedere sintactic, sintaxa limbajului mental al unui vorbitor de limba română nu poate fi foarte diferită de sintaxa limbii române. Mai întâi, procesele de traducere implicite vorbirii şi înţelegerii limbii române trebuie să păstreze cumva semnificaţiile. Căci, dacă un gând e exprimat de o propoziţie, atunci propoziţia trebuie să semnifice acelaşi lucru ca şi propoziţia mentală cuprinsă în gând. La fel, când o propoziţie este înţeleasă, aceasta se datorează unei semnificaţii care, într-un fel, aparţine şi propoziţiei mentale care are acelaşi înţeles. În al doilea rând, semnificaţia unei propoziţii depinde de sintaxa ei, astfel că sintaxa propoziţiei mentale trebuie să fie foarte asemănătoare sintaxei limbii române pentru ca ambele propoziţii să aibă aceeaşi semnificaţie.

Care este rolul semnificaţiei?

Semnificaţia permite îndeplinirea multiplelor funcţii ale limbajului. Însă folosind termenul de semnificaţie nu facem decât să etichetăm prin convenţie anumite proprietăţi ale simbolurilor lingvistice care alcătuiesc limbajul. Esenţa semnificaţiei se reduce la calitatea de a reprezenta ceva, iar teoriile semnificaţiei încearcă să definească tocmai această calitate. Dincolo de această „reprezentativitate”, termenul de semnificaţie poartă în sine anumite ambiguităţi. Asupra acestora încearcă să se oprească Paul Grice prin teoria sa asupra semnificaţiei.

Grice distinge între mai multe specii de semnificaţie: semnificaţie naturală (x înseamnă y), care acţionează nesemantic, şi semnificaţie nenaturală (x are semnificaţia y), care acţionează semantic şi se împarte la rândul ei, pe de o parte, în semnificaţie convenţională, standard, literală sau a unui semn şi, pe de altă parte, în semnificaţia intenţionată de vorbitor, adică ceea ce vorbitorul vrea să spună prin semn într-un context anume (într-o situaţie de comunicare).

„Acele pete înseamnă pojar”, este un exemplu de propoziţie în care apare semnificaţia naturală, iar „Cele trei sunete ale clopoţelului înseamnă că autobuzul este plin” este un exemplu de propoziţie în care apare semnificaţia nenaturală.

În cele mai multe cazuri de semnificaţie nenaturală, semnificaţia convenţională şi cea intenţionată de vorbitor se suprapun, însă există şi excepţii aşa cum se întâmplă în situaţia exprimărilor metaforice (a întrebuinţărilor nonliterale a limbajului), unde literal enunţul semnifică falsitatea, însă, din punctul de vedere al intenţiei vorbitorului, înţelesul este adevărat. Un caz extrem este comunicarea nonverbală, unde avem de-a face doar cu semnificaţia intenţionată de vorbitor, în timp ce semnificaţia convenţională lipseşte. În fine, erorile gramaticale în vorbire determină ca exprimarea în cauză să nu aibă o semnificaţie convenţională, însă nu înseamnă neapărat că enunţul, deşi incorect gramatical, nu are o semnificaţie a vorbitorului.

Din punct de vedere al priorităţii, Grice consideră că semnificaţia vorbitorului este primordială în raport cu cea convenţională. Caracteristica semnificaţiei vorbitorului este intenţia comunicativă care, în acelaşi timp, presupune recunoaşterea de către audienţă a respectivei intenţii.

Grice introduce membrii comunicării, emiţătorul şi receptorul, în definirea semnificaţiei, integrând prin aceasta semnificaţia în procesul comunicativ. Intenţia de comunicare de către emiţător a unei semnificaţii nu este de ajuns, aceasta trebuind să fie recunoscută şi de receptor pentru a se asigura succesul comunicării. Vorbitorul trebuie să aibă astfel o intenţie suplimentară celei de a comunica, aceea ca intenţia în cauză să fie recunoscută.

Pentru a ilustra diferenţa dintre situaţia doar a intenţiei de a comunica şi cea a intenţiei de a comunica la care se adaugă intenţia de a fi recunoscută prima intenţie, Grice aduce în discuţie următoarele propoziţii: (1) „Îi arăt domnului X o fotografie a domnului Y manifestând o familiaritate nepotrivită faţă de doamna X” (2) „Aleg o fotografie a domnului Y manifestând o familiaritate nepotrivită faţă de doamna X şi i-o arăt domnului X”. În timp ce prima situaţie este un exemplu al semnificaţiei naturale, propoziţia (2) este un caz al celei non-naturale. În (1) recunoaşterea intenţiei emiţătorului de a-l face să creadă pe domnul X că există ceva între domnul Y şi doamna X este irelevantă în producerea acestui efect de către fotografie. Domnul X o va suspecta pe doamna X prin simpla vedere a fotografiei, chiar dacă aceasta va fi lăsată de emiţător pe o masă fără a avea intenţia ca domnul X să afle ceva. Lucrurile se schimbă cu privire la efectul fotografiei atunci când domnul X înţelege că prin arătarea fotografiei în cauză emiţătorul intenţionează să-l informeze cu privire la o situaţie ce o priveşte pe doamna X.

Competenţa lingvistică ce implică?

Competenţa lingvistică implică: – competenţă lexicală (capacitatea de a produce şi înţelege cuvintele limbajului); – competenţă sintactică (capacitatea de a combina cuvintele în propoziţii ale limbajului).

Conceptul de competenţă lingvistică este introdus de Noam Chomsky în cadrul gramaticii sale generative şi este înţeles ca sistem de limbaj ideal care permite vorbitorilor să producă şi să înţeleagă un număr infinit de propoziţii în propriul limbaj şi, totodată, să distingă între propoziţiile corecte, gramaticale ale acelui limbaj şi propoziţiile incorecte, negramaticale. În acelaşi timp însă, Chomsky face din competenţa lingvistică o caracteristică a minţii umane, iar din lingvistică o teorie mentalistă, întrucât aceasta din urmă are ca sarcină determinarea sistemului de reguli stăpânit de vorbitorul-ascultător, fiind interesată de descoperirea unei realităţi mentale aflate la baza comportamentului lingvistic real. Prin urmare, pentru gramatica generativistă, gramatica nu este doar o descriere a structurii propoziţiilor, ci şi o descriere a realităţii mentale care stă la baza comportamentului lingvistic (adică, o descriere a competenţei lingvistice a vorbitorului). Practic, gramatica devine parte a psihologiei.

Gramatica generativă amestecă teoria simbolurilor cu teoria competenţei. Competenţa lingvistică este o stare mentală a unei persoane, prin intermediul căreia este explicat comportamentul lingvistic (producerea de propoziţii corecte în cadrul limbajului), pe când simbolurile lingvistice sunt rezultatul acestui comportament, produsele competenţei (adică elemente spaţio-temporale ale lumii fizice, precum sunetele din aer, semnele de pe pagină etc.). Simbolurile lingvistice nu sunt, prin urmare, entităţi mentale. O teorie a simbolurilor lingvistice nu poate fi în acelaşi timp şi o teorie care se referă la producerea acelor simboluri lingvistice, ci, cel mult, prima poate aduce o anume contribuţie la cea de-a doua.

Pentru teoria simbolurilor lingvistice sunt luate în considerare obiecte sau evenimente ale lumii fizice (sunete, semne), în timp ce pentru teoria producerii acestor simboluri va trebui să ne concentrăm asupra interiorului minţii şi să explicăm cum anume este posibil ca vorbitorul să producă propoziţii sau ascultătorul să le înţeleagă în cadrul unui limbaj. Teoria simbolurilor ţine de lingvistică, pe când teoria producerii simbolurilor, pe lângă potenţiala componentă lingvistică, are obligatoriu o componentă psihologică. A explica modul cum este formulată o propoziţie gramaticală din punct de vedere lingvistic este altceva decât a explica modul în care este formulată o propoziţie gramaticală din punct de vedere psihologic. Deşi depind de fenomenele psihologice, fenomenele lingvistice au o anumită autonomie în raport cu acestea.

Gramatica este o teorie a simbolurilor. Sunt, însă, regulile descrise de gramatică şi realităţi psihologice? Există vreo relaţionare între regulile sintactice ce permit combinarea simbolurilor şi regulile care reglează producerea acestor combinaţii de simboluri?

Produsele gramaticale ale competenţei sunt ghidate de „reguli de structură”, cele care oferă fundamentul definirii unei propoziţii din punct de vedere sintactic. Producerea simbolurilor gramaticale însă, se desfăşoară în virtutea exerciţiului competenţei lingvistice, iar acesta este guvernat de „reguli de procesare”. Acestea din urmă au rolul de a produce propoziţii ale limbajului organizate prin intermediul regulilor de structură. În consecinţă, o teorie care vizează aceste reguli de structură va avea un rol important în elucidarea teoriei competenţei lingvistice răspunzătoare de producerea limbajului. Cu alte cuvinte, regulile de procesare produc rezultate guvernate de regulile de structură.

În cadrul limbajului, produsele competenţei lingvistice (care sunt reprezentante propoziţionale fizice exprimabile prin sunete sau semne scrise) sunt reglate de un sistem de reguli de structură. Aceste reguli de structură definesc caracteristicile unei propoziţii construite corect într-un limbaj anume, iar descrierea regulilor de structură este sarcina teoriei lingvistice a simbolurilor.

Distinct de regulile de structură, sunt regulile de procesare care sunt implicate în exercitarea competenţei lingvistice şi în producerea simbolurilor în concordanţă cu regulile de structură. Prin urmare, regulile de structură ar trebui să aibă relevanţă în explicarea regulilor de procesare, însă acest lucru nu este obligatoriu. Totuşi, având în vedere că prin intermediul regulilor de procesare vorbitorul are abilitatea să producă propoziţii guvernate de regulile de structură, rezultă că acestea din urmă, ca realităţi lingvistice, ar trebui să fie integrate în cadrul regulilor de procesare, care sunt realităţi psihologice. Nu este implicată însă în niciun fel o echivalenţă a celor două tipuri de reguli, care ar face din regulile de structură atât o realitate lingvistică, cât şi o realitate psihologică (aşa cum se întâmplă în gramatica generativă). Adică, simpla respectare a regulilor gramaticale nu face din acestea o realitate psihologică (regulile limbajului nu ne spun nimic despre felul în care mintea respectă regulile limbajului). Pot fi mai multe explicaţii pentru care vorbitorul produce propoziţii corect gramaticale.

Un posibil răspuns la problema relaţiei dintre regulile de procesare şi regulile de structură poate fi dat de ipoteza similarităţii limbajului mental cu cel public (exprimat), ipoteză fundamentată de două presupoziţii: faptul că limbajul exprimă gândirea şi faptul că există un limbaj al gândirii. În cadrul acestui cadru explicativ, regulile de procesare sunt similare regulilor de structură, acest lucru neînsemnând nediferenţierea dintre cele două tipuri de reguli, precum în teoria generaţionistă a lui Chomsky.