STUDENŢII ÎNTREABĂ. PROFESORII RĂSPUND.

Astăzi răspunde conf.univ.dr. Silviu ŞERBAN

ARGUMENTUL ŞI ARGUMENTAREA

În centrul preocupărilor gândirii critice se află raţionamentul. Sunt căutate temeiuri, sunt evaluate motive, sunt furnizate justificări. Toate acestea implică utilizarea argumentelor, iar procesul care le foloseşte se numeşte argumentare. Este indiscutabil faptul că argumentarea este relaţionată cu arta elocinţei (retorica), cu teoria comunicării, cu psihologia şi psihosociologia, cu praxiologia (teoria acţiunii eficiente), cu erotetica (logica întrebărilor), cu etica şi morala, însă, dincolo de aceste conexiuni, argumentarea rămâne în esenţa sa o „practică logică”. De raţionamente (sau, folosind un termen matematicizat, inferenţe), în varianta lor pur formală, lipsită de conţinut, se ocupă logica. Aristotel a văzut această disciplină ca un instrument (organon) utilizat în sprijinul ştiinţelor. Astăzi, logica, alături de etică şi estetică, face parte din categoria disciplinelor normative, ocupându-se nu de ceea ce este, ci de ceea ce ar trebui să fie, în cazul logicii, de cum ar trebui să raţionăm şi să argumentăm.

Ce este argumentul?

Argumentul este alcătuit din una sau mai multe premise şi o concluzie. Premisele sunt enunţuri care apar în argument ca evidenţe sau motive pentru care ar trebui să acceptăm un alt enunţ, cel reprezentat de concluzie. Prin urmare, concluzia este enunţul din cadrul argumentului pe care premisele intenţionează să-l dovedească sau să-l sprijine. Astfel că argumentul devine un grup de enunţuri, în cadrul căruia unul sau mai multe dintre ele (denumite premise) intenţionează să ofere suport unui alt enunţ (denumit concluzie). La rândul lui, enunţul este o propoziţie care poate fi evaluată fie ca adevărată, fie ca falsă. Unele dintre enunţuri sunt de la sine adevărate, altele, de la sine false, în timp ce pentru un al treilea grup de enunţuri valoarea lor de adevăr este controversată. Patru caracteristici pot fi evidenţiate în cazul enunţurilor. Mai întâi, la nivelul limbajului, printr-o frază pot fi exprimate mai multe enunţuri. Apoi, uneori enunţul poate să apară într-o frază într-o formă incompletă. În al treilea rând, nu toate propoziţiile sunt enunţuri (în sensul în care un enunţ afirmă sau neagă ceva despre ceva), ci unele propoziţii pot fi întrebări, saluturi, ordine, comenzi, cereri, propuneri, exclamaţii, promisiuni. În fine, enunţurile pot fi opinii subiective despre experienţe proprii sau descrieri obiective ale unor fapte verificabile. Nu în toate situaţiile pot fi uşor de diferenţiat enunţurile de non-enunţuri. O întrebare retorică, spre exemplu, este o propoziţie care are forma gramaticală a unei întrebări, dar este construită cu intenţia de a fi înţeleasă ca un enunţ. Imperativul dezirabil care ia forma unui sfat sau a unei recomandări este un alt exemplu în care propoziţia, deşi are forma unui imperativ sau a unei comenzi, este intenţionată să ofere o recomandare în legătură cu ceea ce este bine sau rău sau cu ceea ce este corect sau incorect.

Ce NU este argumentul?

Întâlnim argumente pretutindeni, în viaţa de zi cu zi. Cu siguranţă, oamenii nu utilizează limbajul doar pentru a construi argumente, nu toate propoziţiile sunt enunţuri. Cum se pot distinge atunci argumentele de non-argumente? Testul de bază pentru a face o asemenea diferenţiere este unul simplu. Un grup de propoziţii contează ca argument dacă sunt îndeplinite două condiţii: i) grupul cuprinde două sau mai multe propoziţii, şi ii) una dintre aceste propoziţii (concluzia) este intenţionată a fi sprijinită de către celelalte (premisele). Aplicând acest test simplu putem aprecia dacă un fragment de text este sau nu un argument. Există cinci categorii de discursuri nonargumentative care sunt cel mai des confundate cu argumentele: relatările, enunţurile nesusţinute, enunţurile condiţionale, ilustrările şi explicaţiile.

Cum identificăm aceste categoriide discursuri nonargumentative?

Scopul unei • relatări este reductibil la simpla transmitere de informaţie în legătură cu un subiect. Pot exista situaţii în care se face o relatare despre un argument. Trebuie avut în vedere în acest caz că avem de-a face cu o relatare a argumentului altei persoane şi nu cu un argument în sine, susţinut de cel care vorbeşte. Acesta din urmă doar transmite o informaţie, chiar dacă acea informaţie ia forma unui argument. • Enunţurile nesusţinute sunt acele enunţuri despre ceea ce un emiţător, care se exprimă oral sau în scris, se întâmplă să creadă. Aceste enunţuri pot fi adevărate sau false, raţionale sau iraţionale, însă ele sunt părţi ale argumentelor doar dacă emiţătorul pretinde că aceste enunţuri decurg din, sau sprijină, alte enunţuri. • Enunţurile condiţionale sunt alcătuite din două părţi fundamentale: enunţul care urmează după cuvântul „dacă”, denumit antecedent, şi enunţul care urmează după cuvântul „atunci”, denumit consecvent. Deseori, cuvântul „atunci” poate lipsi. Enunţurile condiţionale nu sunt argumente întrucât nu se pretinde că vreo parte a condiţionalului întemeiază un alt enunţ. Nefiind argumente, totuşi condiţionalele implică raţionamente şi, din această cauză, pot fi confundate cu argumentele. În realitate însă, tot ce spune un condiţional este că dacă una sau mai multe condiţii sunt îndeplinite, atunci un alt enunţ va fi adevărat. În fine, deşi condiţionalele nu sunt argumente, ele pot fi părţi ale unui argument şi pot chiar exista argumente constituite în întregime din condiţionale (aşa numitele argumente în lanţ). • Ilustrările. Diferenţierea argumentelor de ilustrări poate fi înşelătoare uneori din două motive: mai întâi, pentru că expresia „de exemplu” poate apărea şi în argumente; apoi, pentru că în unele situaţii delimitarea dintre ilustrarea unui enunţ şi întemeierea unui enunţ este destul de fină, astfel încât opţiunea pentru o variantă sau alta se sprijină doar pe intenţia vorbitorului. Şi în acest caz se face apel la aşa numitul „principiu al indulgenţei” care presupune ca în cazurile de neclaritate să nu se atribuie niciodată vorbitorului un argument mai slab atunci când sunt evidenţe care ne-ar permite să-i atribuim un argument mai puternic, şi să nu se interpreteze niciodată un pasaj ca fiind un argument eronat atunci când există evidenţe care ne-ar permite să considerăm respectivul pasaj ca nefiind un argument.

Explicaţia?

O explicaţie încearcă să arate de ce ceva există, nu să dovedească existenţa acelui ceva. Ca şi condiţionalele, explicaţia are două părţi: enunţul care este explicat (explanandum) şi enunţul care explică (explanans). În limbajul uzual, termenii de argument şi explicaţie se folosesc interşanjabil, însă este important ca aceste discursuri să fie diferenţiate. Pentru a realiza această diferenţiere, există patru teste fundamentale: • testul cunoaşterii comune: dacă enunţul intenţionat a fi explicat sau dovedit este o problemă a cunoaşterii comune, atunci avem de-a face, mai degrabă, cu o explicaţie decât cu un argument (este puţin probabil că se încearcă dovedirea a ceva deja cunoscut); • testul evenimentului trecut: dacă enunţul intenţionat a fi explicat sau dovedit este un eveniment care s-a petrecut în trecut, atunci avem de-a face, mai degrabă, cu o explicaţie decât cu un argument; • testul intenţiei emiţătorului; dacă intenţia emiţătorului este de a dovedi sau stabili că ceva există, atunci avem de-a face cu un argument; dacă intenţia emiţătorului este de a arăta de ce ceva există, atunci avem de-a face cu o explicaţie; • testul Principiului Indulgenţei se referă la principiul enunţat mai sus în cazul utilizării lui pentru a diferenţia ilustrările de argumente; în acelaşi mod funcţionează şi pentru diferenţierile dintre argumente şi explicaţii.

Ce este argumentarea?

Procesul argumentării ne apare ca o logică în acţiune, o logică utilizată în situaţiile în care cel ce argumentează încearcă să-i convingă de ceva pe cei cărora li se adresează. Ca urmare, argumentarea ia forma unei organizări de propoziţii prin intermediul raţionamentelor în vederea întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a convinge interlocutorul de adevărul sau falsitatea ei. Propoziţia întemeiată se numeşte teza argumentării, iar propoziţiile cu ajutorul cărora se întemeiază se numesc temeiuri ale argumentării. Teza (propoziţia) ce urmează a fi demonstrată este susţinută cu ajutorul unor probe care se coroborează între ele şi care, la rândul lor, sunt exprimate cu ajutorul propoziţiilor. Această coroborare eficientă în scopul dovedirii tezei ia forma unei organizări cu ajutorul raţionamentului.

Care sunt componentele argumentării?

Argumentarea include mai multe componente: •conţinutul argumentării (dovezile exprimate prin propoziţiile care au funcţionalitatea unor probe); • tehnicile de argumentare (organizarea propoziţiilor sub forma raţionamentelor); • finalitatea argumentării (convingerea interlocutorului cu privire la adevărul sau falsitatea tezei). Organizarea propoziţiilor prin intermediul tehnicilor de argumentare reprezintă o situaţie de argumentare care exprimă un anume „joc al raţionalităţii”. Acesta nu este perceput direct de către interlocutor, ci indirect, fiind mediat de un discurs. Astfel că forma de raţionalitate a situaţiei de argumentare este ascunsă în interiorul formei discursive în care ea apare şi orice argumentare este percepută, de fapt, ca un discurs argumentativ. Problema care se pune este aceea a faptului dacă forma de raţionalitate a argumentării coincide cu forma de discursivitate prin care ea este exprimată. Dacă scopul argumentării ar fi fost dovedirea tezei, atunci, probabil că cea mai mare parte a argumentelor s-ar fi aflat în cazul fericit în care forma de raţionalitate ar coincide cu forma de discursivitate. Însă, aşa cum am văzut, dovedirea tezei nu este un scop, ci un mijloc al argumentării, scopul fiind reprezentat de convingerea interlocutorului (de adevărul sau falsitatea tezei). Or, tocmai această ţintă deraiază argumentarea de la traiectul său raţional, îmbrăcând forma lingvistică într-o „haină discursivă” ornamentată cu diverse elemente lingvistice cu funcţie preponderent persuasivă. Corespunzând acestor două forme care conlucrează la constituirea argumentării, teoriile analitice ale argumentării sunt şi ele orientate diferit: fie către forma logică (concentrată asupra extragerii din argumentare a formei de raţionalitate), fie către către forma lingvistică (concentrată asupra formei discursive a argumentării).

Cum este posibilă argumentarea?

Condiţia de declanşare a procesului argumentativ este dată de situaţia în care se află interlocutorul (destinatarul actului argumentativ). Cel care argumentează (locutorul sau iniţiatorul actului argumentativ) este determinat s-o facă de una din două situaţii în care se poate afla interlocutorul său: acesta fie este indiferent faţă de teza argumentului (adică nu este nici pentru, nici împotriva), fie este împotriva tezei. Actul argumentativ se desfăşoară în interiorul unui domeniu al cunoaşterii, iar acest lucru presupune un minimum de competenţă din partea celor doi (emiţătorul şi destinatarul). Prin urmare, procesul de argumentare este circumscris unei logici a relaţiilor, logică ale cărei proprietăţi sunt: emiţătorul (cel care argumentează), destinatarul (cel pentru care se argumentează şi se doreşte a fi convins de adevărul tezei), domeniul (câmpul cunoaşterii în interiorul căruia sunt plasate probele şi teza argumentării) şi relaţia de argumentare (de probare, de dovedire, de întemeiere). Pornind de la proprietăţile logicii argumentării putem spune, în primul rând, că argumentarea este o relaţie nonreflexivă, adică întotdeauna emiţătorul va argumenta pentru un destinatar şi niciodată doar pentru sine. Ţinând cont de caracterul nonreflexiv al relaţiei de argumentare, putem avea argumentare în care întemeierea este reală (emiţătorul este el însuşi convins, pe baza probelor pe care le oferă, de adevărul sau falsitatea tezei) şi argumentare în care întemeierea este aparentă (cel care propune teza nu este convins de adevărul sau falsitatea acesteia pentru care aduce probe). În al doilea rând, relaţia de argumentare este nonsimetrică, deoarece participanţii la actul argumentării îşi pot schimba rolurile între ei (adică emiţătorul să devină destinatar, iar destinatarul să devină emiţător), însă doar în anumite condiţii şi nu întotdeauna. Dată fiind nonsimetria relaţiei de argumentare, avem argumentări polemice (în care rolurile se schimbă în permanenţă, fiecare participant la actul argumentării devenind pe rând atât emiţător, cât şi destinatar) şi argumentări oratorice (în care locutorul argumentează, iar interlocutorul receptează argumentarea fără a încerca, la rândul lui, să iniţieze vreun act argumentativ). În fine, argumentarea este tranzitivă, în sensul în care, având de-a face cu aceeaşi teză a argumentării şi cu acelaşi domeniu de argumentare, dacă emiţătorul este în relaţie de argumentare cu un destinatar, iar acesta din urmă se află, devenind emiţător, într-o altă relaţie de argumentare cu un nou destinatar, atunci putem spune că primul emiţător este într-o relaţie de argumentare cu cel de-al doilea destinatar. Caracterul tranzitiv al relaţiei de argumentare exprimă ceea ce se numeşte argumentare delegată (sau mediată, mijlocită), considerată prin opoziţie cu argumentarea directă în care relaţia de argumentare implică doar un emiţător şi un destinatar.

Ce înţelegem prin dimensiunile argumentării?

Argumentarea are două dimensiuni: susţinerea şi respingerea. Atunci când atât susţinerea, cât şi respingerea sunt concentrate asupra aceleiaşi teze argumentative, atunci argumentarea are un caracter polemic. De cele mai multe ori, argumentarea presupune o confruntare între raţionamentele favorabile tezei (susţineri) şi cele defavorabile tezei (respingeri). Teza va fi acceptată sau nu în funcţie de forţa de întemeiere a fiecăreia dintre cele două poziţii (atitudini).

Caracterul polemic al argumentării influenţează manifestarea, structurarea şi rezultatele relaţiei de argumentare. Caracterul polemic asigură autocenzura demersului argumentativ şi dimensiunea spectaculară a argumentării. Situaţiile discursive în care se concretizează formele argumentative sunt adevărate „puneri în scenă” care asigură o doză importantă de spectacol al duelurilor de raţionamente. Apoi, în al treilea rând, caracterul polemic asigură argumentării statutul de domeniu al conflictului discursiv. Este un conflict al ideilor, al argumentelor, însă chiar şi în aceste condiţii eşecul sau victoria pot aduce importante beneficii sau pierderi la nivelul de imagine al participanţilor. În al patrulea rând, caracterul polemic face din argumentare un domeniu al jocului. Argumentarea este un „joc de limbaj” alcătuit în conformitate cu normele şi cerinţele jocului cu roluri: are reguli (regulile argumentării), fiecare participant este obligat să respecte regulile jocului (şi să nu construiască argumente în mod eronat, spre exemplu), se încheie cu declararea unor învingători şi a unor învinşi (cel care învinge este cel care îl convinge pe celălalt să accepte teza). Din existenţa dublei dimensiuni a argumentării, pe de o parte, şi din efectele caracterului polemic asupra argumentării, pe de altă parte, rezultă că teza (care poate fi susţinută sau respinsă) nu poate să fie orice propoziţie, ci doar acele propoziţii care pot fi declarate deopotrivă adevărate sau false fără să se ajungă la contradicţie. Prin urmare, o serie de enunţuri nu vor putea îndeplini rolul de teză a unui argument. O primă clasă a acestor enunţuri sunt propoziţiile universal-adevărate, care sunt adevărate indiferent de context (propoziţiile identic adevărate sau tautologiile). Enunţurile universal-adevărate sunt de două tipuri: cele purtătoare de adevăr logic (pur formal), sau legile logice cum mai sunt ele numite şi care sunt adevărate în virtutea unui calcul logic fără a avea importanţă conţinutul propoziţional; cele purtătoare de adevăr material, care sunt adevărate în virtutea semnificaţiilor termenilor care compun propoziţia în cauză. În timp ce propoziţiile adevărate în virtutea adevărului logic sunt adevărate în toate lumile posibile, propoziţiile adevărate în virtutea adevărului material sunt adevărate doar în cadrul de referinţă pentru care s-au determinat semnificaţiile termenilor utilizaţi, deci nu în toate lumile posibile. O a doua clasă de propoziţii care nu pot îndeplini rolul de teze ale argumentării este cea a propoziţiilor care sunt întotdeauna false (contradicţiile). Şi acestea sunt de două tipuri: logic-false (prin încălcarea legilor logice) şi false-material (rezultate din analize faptic-contextuale). Rămân, aşadar, ca posibile teze de argumentat doar acele propoziţii pentru care nu se poate determina pentru totdeauna adevărul sau falsitatea lor (logică sau faptică). Tezele argumentării pot fi uneori adevărate, alteori false, în funcţie de argumentele care le susţin sau le resping.