STUDENŢII ÎNTREABĂ. PROFESORII RĂSPUND.

Astăzi răspunde conf.univ. dr. Silviu ŞERBAN

GÂNDIREA CRITICĂ

Ce este Gândirea critică?    

Gândirea critică se referă la o gamă largă de abilități cognitive și dispoziții intelectuale necesare pentru: a identifica, analiza și evalua în mod eficient argumente și propoziții care au pretenția de a fi adevărate; a descoperi și depăși preconcepțiile și prejudecățile personale; a formula și prezenta în mod convingător argumente în sprijinul unor concluzii; a lua decizii inteligente și rezonabile în legătură cu ceea ce să credem și cu ceea ce să facem. Gândirea critică constituie gândirea disciplinată circumscrisă unor standarde intelectuale clare.

Care sunt Standardele intelectuale ale gândirii critice?

Printre cele mai importante standarde intelectuale se regăsesc: claritatea, precizia, acuratețea, relevanța, consistența, corectitudinea logică, completitudinea și obiectivitatea.

• Pentru a evalua în mod eficient argumentul cuiva este necesar ca acel argument să fie înțeles clar. Lipsa de claritate se poate datora uneori neatenției, lipsei de abilitate, însă alteori poate apărea ca o consecință a intenției de exprimare profundă. Pentru gândirea critică, lipsa clarității la nivelul limbajului reflectă lipsa clarității la nivelul gândirii.

• Apoi, importanța preciziei este recunoscută la nivelul științelor, însă la fel de esențială este precizia și în gândirea critică. Desprinderea informațiilor precise din mulțimea datelor confuze care ne înconjoară zilnic reprezintă secretul rezolvării de probleme.

• Acuratețea vizează natura informațiilor pe baza cărora sunt construite argumente și se iau decizii. Căci, întotdeauna din premise inexacte vor rezulta concluzii false și decizii eronate.

• Relevanța informațiilor în cadrul unei dezbateri argumentate are un rol fundamental. Deseori, pentru a distrage atenția de la forța unui argument, opozantul introduce date lipsite de relevanță.

• Gândirea critică monitorizează cu atenție atât consistența propriei gândiri, cât și pe cea a argumentelor și propozițiilor celorlalți. Sunt avute în vedere două categorii de inconsistență: una logică, datorată conflictului dintre credințe, și alta practică, în care „a spune” și „a face” sunt opuse.

• La fel de importantă este corectitudinea logică cu care construim argumentarea, cu care derivăm concluziile din premise.

• Completitudinea este cea care asigură, deși nu în toate situațiile e posibil acest lucru, o judecată în detaliu asupra unui subiect sau a unui eveniment. Cu cât datele despre acel subiect ori acel eveniment sunt mai complete, cu atât cunoașterea acelui subiect ori a acelui eveniment este mai complexă și permite o evaluare mai profundă. În caz contrar, apare superficialitatea.

• Gândirea critică trebuie să fie obiectivă, adică imparțială, eliberată de preconcepții sau prejudecăți personale. O minimă cunoaștere a istoriei și a științelor sociale ne arată că oamenii au o predispoziție puternică în a se opune ideilor nefamiliare, au idei preconcepute în legătură cu anumite probleme, folosesc stereotipuri în caracterizarea străinilor, au tendința de a identifica adevărul cu propriul interes sau cu cel de grup. Într-o anumită măsură, cu toții percepem realitatea înconjurătoare într-un mod puternic modelat de experiențele de viață individuale și de contextul cultural. Cu toate acestea, obiectivitatea gândirii rămâne un atribut esențial al gândirii critice.

Există bariere ale gândirii critice?

În mod uzual, gândirea critică este mai puțin utilizată în raport cu gândirea necritică, iar cauzele pentru care oamenii găsesc cu dificultate calea către gândirea critică sunt numeroase. Cele mai importante sunt: egocentrismul, sociocentrismul, presupozițiile neîntemeiate (stereotipurile), gândirea relativistă și gândurile inspirate de dorințe (confundarea dorințelor cu realitatea – wishful thinking).

Ce este egocentrismul? Dar sociocentrismul?

Egocentrismul reprezintă tendința individuală de a se situa pe sine în centrul perceperii realității. Egocentricii sunt egoiști, plini de sine care percep propriile interese, idei și valori ca fiind superioare față de cele ale celorlalți. Egocentrismul se poate manifesta într-o varietate de moduri, însă două dintre acestea sunt cele mai comune forme: gândirea în interesul propriu și prejudecata autoaprecierii de sine. Gândirea în interesul propriu este tendința de a accepta și apăra opiniile care sunt în consens cu propriul interes. Contrar acestui mod de argumentare, gândirea critică necesită analiza și cântărirea argumentelor în mod obiectiv și imparțial. Prejudecata autoaprecierii reprezintă tendința supraaprecierii. Încrederea de sine, atunci când este fundamentată realist, reprezintă o componentă cheie a succesului însă, exagerarea în ceea ce privește încrederea în forțele proprii constituie un obstacol în calea propriei dezvoltări personale și intelectuale într-un mod autentic.

Sociocentrismul reprezintă gândirea centrată pe grup și, la fel ca egocentrismul care poate îngreuna gândirea rațională prin centrarea excesivă pe sine, acesta poate îngreuna gândirea rațională prin centrarea excesivă pe grup. Sociocentrismul, de asemenea, poate distorsiona gândirea critică în variate moduri, însă două dintre acestea se detașează ca frecvență: prejudecata de grup și conformismul. Prejudecata de grup reprezintă tendința de a vedea propriul grup ca fiind mai bun decât celelalte. Conformismul se referă la tendința individului de a urma mulțimea, de a se conforma (deseori involuntar) autorității sau comportamentelor și opiniilor grupului.

Cum împiedică presupozițiile neîntemeiate, stereotipurile gândirea critică?

Aproape orice gândim și facem se bazează pe presupoziții. Multe dintre aceste presupoziții sunt întemeiate, adică există motive bune pentru a fi considerate presupoziții. Presupozițiile neîntemeiate nu au motive puternice pentru a fi considerate presupoziții. Unele dintre cele mai comune tipuri de presupoziții neîntemeiate sunt stereotipurile. Cuvântul stereotip provine din greaca veche, unde „stereos” înseamnă „dur, solid”, iar „typos”, amprentă, model. În sens figurat, stereotip ar însemna o expresie pe care o repetăm fără a o supune unui examen critic. De exemplu, fiecare individ aparținând unor categorii precum politician, musulman, afro-american, profesor, femeie etc. are anumite însușiri specifice categoriei. În mod specific, se ajunge la stereotip printr-un proces cunoscut ca generalizare pripită, caracterizat prin faptul că se trag concluzii despre o clasă foarte largă de lucruri pe baza unui număr relativ scăzut de cazuri particulare. Dacă rămânem conștienți de tendința de a utiliza stereotipuri, atunci pot fi luate măsuri pentru ca acestea să fie controlate.

Altă barieră, pe care aţi enumerat-o, este gândirea relativistă. Despre ce este vorba?

Relativismul reprezintă concepția după care adevărul este dependent de opinie. Există două variante ale relativismului: subiectivismul și relativismul cultural. Conform subiectivismului, adevărul depinde de opinia individuală, iar concepte precum „obiectivitate” sau „adevărul absolut” (adevărul independent de orice subiect) sunt considerate lipsite de sens. Din punctul de vedere al relativismului cultural, adevărul depinde de opiniile de la nivelul unei societăți sau al unei culturi. Nici relativismul cultural nu recunoaște existența obiectivității sau a adevărului absolut. Cea mai fertilă zonă în care relativismul se manifestă este domeniul moral. Relativismul moral poate lua atât forma subiectivismului (ceea ce este moral depinde de aprecierea individului), cât și pe cea a relativismului cultural (ceea ce este moral depinde de ceea ce consideră societatea sau cultura căreia aparține individul ca fiind moral).

Relativismul moral cultural este destul de atrăgător din două motive: unul este legat de natura eticii care permite existența dezacordurilor în ceea ce privește moralitatea, neexistând un adevăr obiectiv asemănător celui presupus a exista în știință; celălalt motiv se referă la valorizarea toleranței prin justificarea pluralismului cultural. Apoi, relativismul cultural moral nu sprijină în mod necesar atitudinea tolerantă. Relativismul ne spune că ar trebui să acceptăm obiceiurile și valorile societății în care trăim. Ceea ce înseamnă că dacă o persoană ar trăi într-o societate care valorizează intoleranța, relativismul implică faptul că acea persoană ar trebui să fie intolerantă. Faptul că oamenii sunt în dezacord în ceea ce privește problemele de natură etică nu înseamnă că adevărul moral este dependent de opinie, ci ar trebui să ne avertizeze în legătură cu modul în care privim propriile noastre convingeri etice, să ne deschidă calea în judecarea critică a acestora.

La ce se referă confundarea dorințelor cu realitatea – wishful thinking?

Confundarea dorințelor cu realitatea (wishful thinking) se referă la situația în care o persoană crede ceva nu în baza unei evidențe sau a unei demonstrații, ci doar ca urmare a faptului că dorește ca acel ceva să fie adevărat. De-a lungul istoriei, rațiunea a trebuit să se lupte serios cu procesul de wishful thinking și de multe ori a trebuit să se recunoască învinsă. Motivele sunt multiple. Oamenii, în teama lor de necunoscut, simt nevoia să inventeze mituri reconfortante care să facă universul mai puțin ostil și mai predictibil. Frica de moarte a condus la credința în cristale tămăduitoare, în vindecările vracilor sau în dialogul cu spiritele celor care nu mai sunt în viață. De asemenea, victimele procesului de wishful thinking au fantezii legate de posedarea unor puteri personale extraordinare și acceptă necritic discursuri despre predicția psihică sau levitație.

Care sunt abilitățile gândirii critice și care este utilitatea acestora?

Sarcina centrală din punct de vedere al abilităților gândirii critice este aceea de a determina dacă argumentele sunt valide, adică dacă acestea au premise adevărate și coerență logică. Însă, a determina dacă un argument este sau nu valid nu este o sarcină atât de simplă. Mai întâi, înainte de a evalua un argument din punct de vedere al validității sale, trebuie determinată semnificația precisă a acestuia. Deseori, neclaritatea la nivelul argumentelor se datorează neclarității unuia sau altuia dintre enunțuri ori modalității neclare în care este asertată conexiunea dintre premise și concluzie. Aceasta înseamnă că va trebui să știm cum să interpretăm enunțurile și argumentul astfel încât semnificațiile acestora să devină cât se poate de clare. Abilitățile necesare pentru această sarcină sunt de factură interpretativă. În al doilea rând, determinarea adevărului sau falsității enunțurilor reprezintă deseori o sarcină dificilă. Chiar și atunci când semnificația este bine determinată, valoarea de adevăr a enunțului poate fi necunoscută, și chiar calea de a afla această valoare de adevăr poate fi nesigură. Există mai multe tipuri de enunțuri și fiecare tip are metoda sa specifică de determinare a valorii de adevăr. Abilitățile necesare în această situație sunt cele de verificare. În al treilea rând, sunt mai multe tipuri de inferențe și fiecare tip necesită o evaluare diferită. Este necesară recunoașterea acestor variate tipuri de inferențe și familiarizarea cu metodele de evaluare corespunzătoare acestora. În acest scop sunt necesare abilitățile de raționare. Aceste trei categorii de abilități, de interpretare, de verificare și de raționare, constituie abilitățile gândirii critice. Dezvoltarea acestora este importantă din câteva motive practice: 1. Suntem asaltați de informații de toate felurile, însă aceste informații sunt nefolositoare, cu excepția cazurilor în care reușim, prin intermediul gândirii, să le utilizăm extrăgând implicațiile și consecințele lor. Multe dintre aceste informații sunt incomplete sau părtinitoare, deși, deseori, în aparență nu arată astfel, fapt care, în lipsa unui examen critic, ne-ar putea conduce la implicații și concluzii eronate. 2. Ni se prezintă constant argumente destinate să ne facă să acceptăm anumite concluzii pe care altfel nu le-am accepta. Este important să fim atenți la argumentele care nu îndeplinesc criteriile logice, iar această sarcină este una care, în parte, ne privește. Pentru că atunci când ceilalți încearcă să ne facă să credem lucruri care sunt în avantajul lor, este posibil ca interesele noastre să nu fie suficient de bine satisfăcute. 3. Stăpânirea gândirii critice este o problemă de respect de sine din punct de vedere intelectual. Lăsându-i pe alții să gândească în locul nostru, ne descalificăm ca persoane. Nefiind pregătiți să gândim cu mintea noastră și nefăcând efortul de a învăța acest lucru, vom fi întotdeauna în pericol de a deveni sclavi ai ideilor și valorilor altora din cauza propriei noastre ignoranțe. 4. Posedarea abilităților gândirii critice ne ușurează munca de persuadare a celorlalți și de schimbare a opiniilor acestora. Multe opinii și credințe sunt fundamentate mai mult pe emoții decât pe rațiune, deși cei care le posedă cred că sunt bazate pe rațiune. Abilitățile gândirii critice pot fi eficiente în dislocarea acestor credințe și în influențarea altora să-și modifice concepțiile.

Care sunt raporturile dintre gândirea critică și știința logicii?

Abilitățile de gândire implică aplicarea principiilor logicii. Logica este disciplina care studiază relațiile dintre premise și concluzii în vederea determinării când și în ce măsură premisele sprijină real concluzia. Multe dintre abilitățile gândirii critice sunt datorate logicii (recunoscută ca știință în secolul al IV-lea înainte de Christos, de către Aristotel) și interesează modul în care principiile logicii funcționează atunci când sunt folosite în cadrul limbajului natural (limbajul uzual, comun, cotidian). Atunci când oricare dintre principiile logice este utilizat într-un context al vieții reale, ne găsim în fața unor probleme speciale care depășesc domeniul logicii formale.

Aristotel, logicienii medievali și logicienii moderni ai matematicii au fost cu toții de acord că logica studiază principiile normativ și nu descriptiv. Normativ, principiile funcționează ca standarde în funcție de care se face evaluarea, în timp ce descriptiv, principiile sunt doar descrise în anumite contexte. Logica nu își propune să descrie cum raționează oamenii (maniera descriptivă), ci își propune să exploreze normele de gândire și modul cum ar trebui să gândească oamenii (maniera normativă). Modelele de raționare care s-au dovedit puternice sunt de încredere pentru a fi utilizate de către oricine. Însă, în momentul în care un model de raționare a fost dovedit fals, atunci el trebuie evitat și considerat nesigur. Iar în acest punct abilitățile gândirii critice se dovedesc utile. Sunt metode sigure și nesigure de a trage concluzii dintr-o multitudine de informații. De asemenea, sunt metode sigure și nesigure de persuadare prin care alții încearcă să ne influențeze pentru a le accepta opiniile și credințele. Și invers, sunt metode sigure și nesigure prin care noi îi putem convinge pe alții să ne accepte opiniile și credințele. Însă cel mai important, devenind conștienți de principiile bunei raționări, ne câștigăm respectul intelectual de sine prin faptul că gândim în acord cu standardele normative ale bunei raționări.