Struţocămila de sticlă şi oţel

Ne jucăm de-a arhitectura. Ne dăm de-a dura! Înghiţim clădiri vechi sau construim peste ele. Moda în arhitectură e dată de sticlă şi oţel. Am văzut cu toţii cum arată sediul Uniunii Arhitecţilor, din fosta piaţă a CC, actualmente Piaţa Revoluţiei. Sau noua casă a lui Spiru Haret, de pe strada Gheorghe Manu. Prima – o clădire ciuruită de gloanţe în ’89, peste care s-a construit una de sticlă şi oţel. A doua – o casă de două etaje dărâmată complet şi în locul ei un bloc de cinci etaje, care are la parter şi la primul cat o faţadă-replică a ceea ce fusese casa. Unora le place, pe alţii îi inspiră, dar cei mai mulţi au învăţat cum să păcălească sistemul şi să toarne o construcţie nouă în locul uneia vechi spunând pompos: reconsolidare. Eu aş zice mutilare! Reţeta este simplă. Avem o clădire veche, dar trebuie să scăpăm de ea. Lăsăm faţada, care evident arată rău sau foarte rău şi pe interior dărâmăm cam tot. Facem stâlpi noi de rezistenţă, etaje. Turnăm beton cât cuprinde. Dacă noua construcţie se avântă peste planul zonal urbanistic, se poate merge pe verticală cu încă un etaj, două din materiale uşoare, adică fix alea proaste, ieftine şi inestetice. Ce ne mai miră dacă la finalul lucrării faţada veche cade, lăsând să strălucească în soarele puternic struţocămila de sticlă şi oţel…(C.V.)