Strămoşii ar fi plâns de fericire!
Data:
16 ianuarie 2019
Apartenenţa la Uniunea Europeană şi la NATO reprezintă pentru tânăra generaţie o realitate obişnuită. Iar preluarea Preşedinţiei rotative a Uniunii Europene este un corolar firesc. Dar oare aşa a fost mereu? Să întoarcem pentru câteva clipe filele istoriei şi să vedem câteva fragmente alese, subiectiv, din trecut.
După lupte grele cu Imperiul Otoman, conducătorii noştri au înţeles că de fapt liderii musulmani erau mai credincioşi cuvântului dat decât creştinii. Astfel au acceptat câteva secole suzeranitatea acestora. Dar făcând parte din Imperiul Otoman, chiar în condiţiile unei largi autonomii, Ţările Române erau considerate ca fiind din Asia. Pe lângă standardele de dezvoltare economică aflate la mare distanţă de Europan, eram consideraţi şi geografic în afara bătrânului continent. Am învins cu greu această prejudecată. Tinerii noştri care au mers să înveţe în Occident au impresionat printre altele prin cunoaşterea limbii latine şi a limbii eline (greaca veche). Profesorii şi colegii lor au înţeles atunci că nu puteam fi popor din Asia. Cu mari eforturi diplomatice am primit dreptul de a forma un stat modern de tip european. Citind uneori presa îmi dau seama că formatorii de opinie actuali au uitat ce forţe politice au negociat în Occident sprijinul pentru statul nostru modern român: liberalii şi masonii.
Statul modern România s-a impus în secolul XIX ca parte din Europa prin valoarea intelectualilor şi rigoarea Marelui Rege Carol I. Atunci au fost români printre cei mai străluciţi studenţi şi doctoranzi la universităţi sau şcoli militare prestigioase, inclusiv şefi de promoţie. Deşi eram pe un drum ascendent, încă nu făceam parte din nucleul Europei. Pacea de la Bucureşti din 1913 după al doilea război balcanic a reprezentat momentul în care România a fost lider regional, dar nu european.
Cu inteligenţă şi pricepere sub Domnia Regilor Ferdinand I şi Carol al II-lea, România a ajuns în anul 1938 destul de aproape de nivelul celor mai dezvoltate ţări europene. Capitala prin arhitectură şi viaţă mondenă, şcolile şi universităţile prin valoarea absolvenţilor, instituţiile de artă şi cultură prin deschiderea totală faţă de valorile europene erau parametrii acelei dezvoltări. Dar graniţele ţării nu erau recunoscute şi garantate. Aveam semnătura marelui vecin de la Răsărit pe Tratatul privind definirea agresorului şi agresiunii. Dar ultimatumul, aşa cum a fost cel din iunie 1940, se pare că nu ne proteja, dovadă că Marea Britanie şi alte state nu l-au condamnat nici la momentul respectiv, nici mai târziu.
Ce au vrut strămoşii noştri şi nu au reuşit să obţină? Ce avem noi şi nu ştim să preţuim? Graniţe sigure recunoscute de întreaga Europă. Să putem munci şi progresa fără teama că prin război putem pierde ce am agonisit. La Ateneul Român, joi 10 ianuarie 2019, am avut dovada că Europa ne consideră egali. Până acum eram mereu membri ai comunităţii. Astăzi, când ne-a venit rândul, suntem în prezidiu. De obicei mergeam noi la liderii europeni. La noi au venit până acum individual lideri de ţări europene. Pe 10 ianuarie au venit în România toţi conducătorii instituţiilor europene. Cuvântările Preşedintelui României şi ale Primului Ministru în faţa liderilor europeni strânşi la Bucureşti reprezintă clipa de glorie a acestor ani. Dacă ar fi trăit, strămoşii care au dorit sau au prevăzut acest moment, sigur ar fi plâns de bucurie.
Visurile generaţiilor anterioare au devenit realitate. Uneori este vorba de visul general privind ţara căreia îi aparţinem. Alteori este visul concret al părinţilor şi bunicilor pentru soarta copiilor şi a nepoţilor. Nu uit decizia din anul 1972 a familiei, ca eu şi sora mea să învăţăm suplimentar acasă limba engleză, la şcoală având ca limbi străine franceza şi germana. Bunicul pe linie maternă ne-a explicat că înţelege suferinţa noastră de a renunţa la unele ore libere (de joacă), noi fiind copii de 10-11 ani. Dar ne-a spus că vom trăi într-o Europă în care se va circula uşor, nu vor mai fi graniţe, dar vom avea nevoie să ştim cât mai multe limbi străine. Era un vis, era o dorinţă sau o previziune a bunicului? Important este că s-a adeverit. Visul este realitate. La 10 ianuarie 2019 evenimente fără posibilitate de tăgadă au arătat că totul este real, nu un vis frumos. Nepoţii trăiesc visul unui bunic romantic sau vizionar.
La Bucureşti, pe 10 ianuarie 2019, am ascultat lideri europeni vorbind în limbi de circulaţie internaţională sau chiar în română, lideri români vorbind în română sau în limbi de circulaţie internaţională. Dacă dorim să fim împreună, noi cu Europa şi Europa cu noi, nici nu mai contează în ce limbă vorbim.
Faptul că unii, aşa cum sunt eu, îl apreciază pe Preşedintele Iohannis, iar alţii pe Primul Ministru, foarte puţini fiind cei care sunt neutri, nu trebuie să afecteze momentul de glorie al României început la 10 ianuarie 2019. Putem să începem semestrul românesc al Uniunii Europene prin a face numai campanie pozitivă: fiecare tabără să arate realizările proprii pentru ca România să ajungă la momentul ei de glorie de astăzi. Să uităm de greşelile celeilalte tabere şi să ne aducem aminte de realizările proprii. Să comparăm frumosul, nu urâtul, meritul, nu eroarea din viaţa noastră socială!
Este oare cu putinţă?. Pentru drumul României spre Europa cred că putem să ne amintim multe lucruri bune, adevărate „fapte de glorie”. De exemplu, nu ştiu de ce nu menţionăm mai des că în România am avut unanimitate în opţiunea pro-UE şi pro-NATO. Nicio forţă politică nu s-a opus. Liberali, social-democraţi, naţional-ţărănişti, naţionalişti, umanişti, neocomunişti, toţi au sprijinit în România aderarea la UE şi NATO. De asemenea, poate ar fi bine să citim atent istoria şi să înţelegem că drumul spre Europa a fost parcurs de România şi în comunism (în perioada în care nu am avut ocupaţie străină). Să ne mândrim, printre altele, că şi România comunistă a avut relaţii directe cu Piaţa Comună, predecesoarea Uniunii Europene. (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)
Numărul 808
