Ştirea ca neştire

Am o nelămurire. Oamenii nu-şi mai pun întrebări, nu mai sunt frământaţi de nelinişti, nu verifică, nu iscodesc. Nu mai au îndoieli. Iau de bună orice informaţie li se picură în urechi sau în ochi, fără să mai simtă nevoia unei minime limpezimi. Se comportă (încă) raţional, dar pe bază de clişee. Se mulţumesc cu paralogisme ieftine, nu mai adulmecă minciuna, ceea ce îi face vulnerabili, neajutoraţi şi nepregătiţi să înfrunte şocuri. Gânditorii, mai ales cei de stânga, obişnuiau să spună şi încercau să demonstreze că există o relaţie bine sudată între mediul social şi ideologia claselor sociale care îl compun, însă astăzi, când noţiunea de clasă socială – în înţelesul din secolul trecut – s-a diluat până la dispariţie, asistăm la o focalizare ciudată şi, în opinia unora, periculoasă. Un fenomen, în mod paradoxal, trans-social: lipsa de implicare, apatia, gândirea leneşă, un fel de comoditate a raţiunii. O plictiseală vecină cu ignoranţa. Nici măcar senzaţionalul nu mai are succes. Se întâmplă (sau nu) lucruri şi nimeni nu se întreabă de ce, când, unde, cum sau dacă. Suntem mereu avertizaţi să ne ferim de fake news, dar, cu părere de rău, cam toate ştirile sunt aşa de o vreme încoace. Şi nu, nu este exclusiv vina tehnologiei comunicaţiilor şi a accesului aproape nelimitat la informaţie, ci rodul unei lungi perioade de efort propagandistic cu efecte năucitoare asupra minţii consumatorului de cotidian. Scopul: unul, fără îndoială, economic şi, în mai mică măsură, politic, ţinta fiind convingerea maselor că tot ceea ce aud sau văd este spre binele lor, este absolut real, incontestabil chiar. Încrederea în sursele de informare, de orice natură ar fi acestea, pare să fi atins un nivel record, fiindcă, repet, nimeni nu se mai îndoieşte, nici o clipă, că totul este real. Rezultatul: o bi-polarizare a opiniilor fără precedent în istoria umanităţii. Fiindcă cele două facţiuni nu pot fi convinse în ruptul capului că una dintre ele s-ar putea să aibă dreptate, sau că adevărul este (cum ne învaţă vechile şcoli de gândire) relativ şi undeva pe la mijloc. Asta duce la o continuă stare de beligeranţă generată nu de încercarea de a demonstra ştiinţific sau statistic că ai dreptate, ci de efortul de a impune celuilalt, fie şi fără vreo dovadă, că e ignorant şi se află pe o cale greşită.

Astfel a apărut ştirea în neştire şi ca neştire, depăşind limitele celor mai atroce planuri de propagandă. Iar instrumentele sunt pe măsura dezinformării. Unele platforme prezintă un stat agresor pe post de victimă, difuzând, totuşi, imagini din înfloritoarea capitală a acestuia, cu zgârie-nori luminaţi feeric, magazine cu rafturile pline de caviar şi cafenele unde cetăţenii îşi beau liniştiţi cafeaua, în ciuda sancţiunilor impuse de vreo doi ani împotriva ţării respective. O agenţie de ştiri, altfel respectabilă, ne anunţă exact contrariul, în timp ce prezintă imagini de la un festival al berii – cu munţi de stridii şi homari, cu ecrane LCD plasate la malul mării, cu ringuri de dans, şi cu parcările pline de maşini de lux – desfăşurat într-un oraş-port despre care, o altă sursă „jurnalistică” ne spusese că este bombardat zi şi noapte, cetăţenii supravieţuind cu pâine uscată în subsoluri imunde. De-a lungul vieţii am trăit, din fericire de la mare distanţă, mai multe războaie în ţări din Asia, Orientul Mijlociu sau Apropiat, America de Sud, Africa. Pe vremea aceea, se transmiteau imagini de la faţa locului, cu corespondenţi de război pitiţi în spatele tancurilor, străduindu-se să imortalizeze momentele cheie ale conflictului (unii au primit premii de prestigiu pentru aceste acte de eroism, alţii, din păcate, au plătit cu viaţa pasiunea pentru adevăr). Presa, indiferent de ţara de origine, gemea de fotografii şi ştiri de pe front, ceea ce o făcea credibilă. În ultimii ani, nu mai există astfel de reporteri, totul se transmite pe reţele de socializare, iar imaginile filmate din balcoanele unor apartamente fac ocolul lumii. Restul e propagandă, vorbărie. Şi, totuşi, nimeni nu îşi pune întrebări, nu simte nevoia unei clarificări, toţi se mulţumesc cu ceea ce li se „livrează”. Şi nu numai în privinţa războaielor care, din păcate, sunt în desfăşurare acum. Scandalurile cu medici, funcţionari corupţi, procurori superficiali, fotbalişti părăsiţi de iubite, politicieni care abia leagă două vorbe, toate sunt gestionate şi livrate după aceeaşi reţetă. Pachetul cu neştiri e voluminos şi atotcuprinzător, făcând deliciul unui public aflat în plină frenezie agnostică. (Dragoş CIOCĂZAN)