Ştiinţă şi pseudoştiinţă în terapie, educaţie şi dezvoltare personală

8-9 mai. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a organizat conferinţa: Dinamici actuale ale realităţii individuale şi sociale, ediţia a-IV-a cu tema: Ştiinţă şi pseudoştiinţă în terapie, educaţie şi dezvoltare personală

Programul a cuprins: • în sesiunea moderată de conf. univ. dr. Raluca Sfetcu, au fost prezentate lucrările: Psihoterapia şi practica bazată pe dovezi – Adela Sălceanu; psihiatru, formator şi terapeut CBT; Evaluare şi intervenţie în tulburările de învăţare – de la practicile curente spre practicile bazate pe dovezi ştiinţifice – prof.univ.dr. Adrian Roşan; Prezenţa Terapeutică: când ştiinţa şi arta se întâlnesc – Ioana Preda, terapeut AEDP, CTA; • sesiunea moderată de lector univ. dr. Simona Marica: Sunt bolile psihice, sub forma pe care o ştim, entităţi reale? – conf.univ.dr Dragos Cîrneci; Risipa în cercetare şi cercetarea bazată pe dovezi – conf.univ.dr. Raluca Sfetcu; Cunoaştere şi suferinţă psihică – elemente de psiho-epistemologie psihanalitică – prof.univ.dr. Matei Georgescu. • Aşteptat cu interes a fost dialogul prof. univ. dr. Matei Georgescu cu Juan Ruiz Naupari, pe tema: Utilizarea cunoaşterii pentru diminuarea suferinţei. • Psiholog Daniela Gavankar a susţinut workshopul: Ce este şi ce nu este terapia ABA?

Conferinţa a fost deschisă de prof. univ. dr. Petru Lisievici, directorul Departamentului Psihologie, care a dat startul interesantelor prelegeri, pe care le-am prezentat anterior.

Într-o discuţie cu decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, lector univ. dr. Simona Marica, domnia sa ne-a declarat: Este vorba de un nou eveniment, izvorât din realitatea dramatică a faptului că ne-au invadat deja vânzătorii de miracole, de tot felul de guru, tot felul de şarlatani. Noi vrem să aducem în prim-planul atenţiei studenţilor noştri profesionişti, pe cei care fac cu adevărat ştiinţă, cei care fac cu adevărat psihologie. Trebuie să se înţeleagă că una este cercetarea bazată pe dovezi şi alta este research-ul de tip internet. Să se înţeleagă diferenţa dintre un profesionist în domeniul sănătăţii mintale şi cineva care pare astfel. În sensul acesta am invitat o serie de personalităţi naţionale şi internaţionale din domeniul ştiinţelor medicale şi din domeniul ştiinţelor sociale, dar şi profesori ai facultăţii noastre. În a doua zi a conferinţei s-a desfăşurat şi o sesiune de comunicări ştiinţifice, modalitate importantă în căpătarea unei voci, prin exprimarea propriilor opinii despre ceea ce înseamnă a fi pedagog, respectiv psiholog.

Am urmărit cu interes toate prezentările, dintre care am reţinut, foarte pe scurt, din expunerea prof. Adrian Roşan despre problema dislexiei în România, despre depistare şi intervenţie: Tema este extrem de incitantă pentru că dezbate ceea ce este practică validată versus practică nevalidată ştiinţific. Cred că este foarte important în domeniul intervenţiilor educaţionale, psihologice de foarte multe ori să mergem la paradigme tradiţionale, despre care învăţăm fie unii de la alţii, fie din experienţă, fie de la profesori sau practicând. De puţine ori însă ne punem întrebarea: Ceea ce fac eu cu adevărat în intervenţia respectivă ce efecte produce? Atunci când am dificultăţi de ce apar ele, de ce se întâmplă acest lucru? Vă dau un exemplu cu tulburările specifice despre care am vorbit, tulburările de învăţare. Avem o metodologie, avem o lege, avem un cadru să spunem în care putem să facem evaluare şi intervenţie. Cu ce probe facem evaluarea? Care sunt parametrii? Comprehensiune, fluenţă în citire, corectitudine? Mergi pe paradigma clasică şi constaţi că nu ai efecte. De fapt despre ceea cea am vorbit noi astăzi a fost o încercare de a merge spre probe de evaluare validate ştiinţific. Există un slogan: Când faci întotdeauna ceea ce faci întotdeauna obţii întotdeauna ceea ce obţii întotdeauna! Punându-se problema în felul acesta că putem să facem mai mult, dacă încercăm să ne raportăm la ceea ce se întâmplă în practica internaţională, de filtrat raportat la ceea ce se întâmplă am putea să avem efecte, care să fie în beneficiul clienţilor, al copiilor şi al sistemului educaţional.

Mult aşteptată a fost prelegerea prof. univ. dr. Matei Georgescu: M-a bucurat foarte mult domeniul abordat în conferinţă, fiindcă se referă la adevăr, la cunoaştere, la ceea ce considerăm cunoaştere ştiinţifică între subiectiv şi obiectiv. Este o problemă pe fond, care se referă la capacitatea noastră de a afla din interiorul nostru, ceva care să fie considerat adevărat versus a afla adevărul întotdeauna prin nivelarea sinelui sau chiar anularea factorului subiectiv folosind instrumente terţe ajungând până la maşini în modernitate. Când se pune problema în aceşti termeni avem din capul locului o polarizare subiectivă sau obiectivă. Din punctul meu de vedere această întâlnire de astăzi este specială prin faptul că încearcă să pună în dialog aceste polarităţi astfel încât să permită o imagine integrativă a câmpului de cunoaştere. Prefer formele dialectice şi cred că sunt singurele forme de progres, în care nu este spaţiul fanatic al unei părţi sau al celeilalte, ci încerci să vezi dincolo în sistemul celor două, mai exact în dialogul dintre ele, ceea ce este dificil. Dezvoltarea umană pe fond înseamnă probabilitatea de a face un compromis, posibilitatea de a lega lucruri, care păreau ireductibile. De acea cred că în peisajul acesta al vorbitorilor de la conferinţă, care sunt colegi de mare consistenţă, în cercetare, domnul profesor Cîrneci, doamna profesor Sfetcu, mă găsesc cumva în zona în care trebuie să pun în balanţă cât este obiectiv în subiectiv şi dacă, în definitiv, există o formă de cunoaştere obiectivă? Orice fapt de cunoaştere este unul subiectiv şi de aici toate încurcăturile. Este deci o zi obişnuită, sper specifică oricărei universităţi, în care se întâlneşte antiteza să-ţi fie greu să fii de acord cu ceea ce auzi. În ceea ce mă priveşte îmi este greu să aud că viitorul psihologiei este unul de-subiectivizat, în care individul uman va fi cumva descompus în reţele neuronale, în gene şi aşa mai departe… Este o formă de de-construcţie a fiinţei umane. Peisajul acesta de-constructiv, fracţionat poate avea succes în formulele logico-simbolice în matematică şi IT. Nu ştiu în ce măsură se va aplica în cadrul uman. În interiorul omului şi mai ales în zona vindecării. Ştiinţa comportamentului uman are o alură descriptivă, însă pe noi nu ne interesează descripţia, ci posibilitatea de a schimba şi de a vindeca. Sub acest aspect nu cred că am dubii. Atâta vreme cât o interacţiune umană are caracter de uşurare sau de vindecare nu ai nevoie de evidenţe statistice pentru acesta. Cel din faţa ta simte. Ai nevoie să măsori sau să diagnostichezi atunci când lucrurile sunt incerte, dureroase şi ai nevoie să generezi sens. Prin urmare câtă vreme este o formă de coerenţă subiectivă, nevoia de sens şi de a genera teorii şi auto-teorii este ponderată sau chiar lipseşte. Când ieşim undeva într-un peisaj, care ne inspiră şi ne aspiră cum ar fi la munte, în anumite momente de graţie nu ai nevoie de nicio teorie şi nicio statistică. Asta ar putea fi proba unui câmp integrat şi a faptului că în definitiv subiectul este esenţa otologică. Noi suntem cei care dăm măsura existenţei! (Ciprian VASILESCU)