Ştiau cum a fost mâine

Perseverenţa este cheia succesului. Mergem înainte călare pe oişte, chiar dacă suntem conştienţi că vom nimeri cu ea în gard. Există şi nuanţe, chestii de acord fin, atunci când reuşita se bazează pe pauze mici şi dese, acestea nefiind întotdeauna o dovadă de lene sau de delăsare, ci una de înţelepciune, care ne ajută să reducem numărul cucuielor produse de contactul capului cu ulucile noduroase. Acum vreo treizeci şi cinci de ani ne văitam că suntem îndopaţi cu de-a sila cu tot felul de măcinături: de soia, de năut, de cicoare, de orz. Astăzi, partidul unic far a fost înlocuit de Green Deal şi de alte găselniţe politico-ideologice la fel de năzbâtioase. Şi pentru că în mintea unora e beznă, s-au gândit să substituie vechile surogate cu o uruială adaptată la noile (lor) vremuri: făina proteică obţinută din larvele gândacului de întuneric, trăitor în făina de cereale cu termenul de consum expirat.  Totuşi, grija pentru om e pe primul loc, la fel ca acum trei-patru decenii: larvele gândacului de făină sunt destinate consumului uman în întregime, nefiind eliminată nicio parte, cu o perioadă de repaus de minimum 24 de ore pentru a permite larvelor să-şi evacueze conţinutul tubului digestiv înainte de a fi asasinate printr-un tratament termic, uscate şi măcinate. Măcar ştim cum stăm. Pulberea astfel obţinută poate fi folosită, începând cu 5 ianuarie 2023, conform unei decizii a Uniunii Europene, la fabricarea unei liste foarte lungi de produse, printre acestea numărându-se batoane din cereale, pâine şi chifle, cereale pentru micul dejun, premixuri  pentru produsele de panificaţie, paste făinoase, supe, umpluturi pentru pizza, chipsuri, biscuiţi şi grisine, creme, unt de arahide, preparate din carne, produse lactate şi de cofetărie care conţin ciocolată, suplimente alimentare.

Noi, cei care am ratat acum patru decenii transformarea în „omul nou” nu prea mai avem scăpare acum. Digitalizaţi, năuciţi de avalanşa informaţiilor neverificate şi contradictorii, îndopaţi cu ştiri de operetă, asaltaţi de reguli, legi şi directive care se bat cap în cap, nu ne facem griji fiindcă, ni se spune, viitorul este luminos. Nu am crezut niciodată că mă voi transforma în reptilă sau android  dacă voi fi vaccinat sau dacă voi purta în buzunar o carte de identitate cu cip, chiar dacă ştiu că astfel voi fi controlat pas cu pas, mai mult şi mai cu spor decât eram pe vremea când refuzam cu încăpăţânare să devin „omul nou”. Însă am o strângere de inimă când constat cu tristeţe că lumile imaginate de Huxley sau Orwell devin, pe nesimţite, în entuziasmul general, reale.  Trăim un timp al începutului altui timp – câtă dreptate are Platonov în premonitoriul său Cevengur!  Ceea ce părea, în urmă cu cincisprezece ani, drumul anevoios, dar just spre o lume mai bună, mai dreaptă şi mai liberă s-a transformat într-o sinucidere asistată. Nu pentru că vom fi nevoiţi să nu mai consumăm în neştire, de fapt, să nu mai risipim, nu pentru că va trebui să ne schimbăm modul de hrănire, nu pentru că unii sau alţii pornesc războaie, planeta fiind prea mică pentru orgoliile lor prosteşti, nu pentru că vom face duş mai rar, câte doi sau trei laolaltă, şi nu pentru că tot ceea ce ni s-a spus că înseamnă dictatură reprezintă acum regulile luminoase ale noii lumi, ci pentru că ne urâm unii pe alţii cu înverşunare şi nu avem soluţii care să ne scoată din haos. Noul om nou este parcă un pic mai rău şi mai tălâmb decât strămoşul său de acum jumătate de secol. Atunci ne supăram când ni se stingea lumina două ore, astăzi ne bucurăm că o vom stinge, fericiţi, de tot. Există vizionari care, pe vremea aceea, ne spuneau că se va ajunge aici. Ei înţeleseseră de atunci ceea ce noi refuzăm să pricepem chiar şi acum, când bate al doisprezecelea ceas al neputinţei. Îi ridiculizam, fără să ne dăm seama că ei căpătaseră puterea de a vizita viitorul, ştiau cum a fost mâine. Şi încă mai râdem, fără să pricepem că noi, cei de-acum, nu avem nevoie decât de câteva secunde de linişte pentru a analiza, cu tableta şi telefonul închise, cum va fi ieri. (Dragoş CIOCĂZAN)