Stelică şi arta delaţiunii inverse

Poetul era mare, faimos, răsfăţat de mass-media, adulat de fani, iar creaţiile sale se lăfăiau ţanţoşe în manualele de limba şi literatura română, pe vremea când se studia aşa ceva de-adevăratelea. Tirajele volumelor sale săreau uşor peste medie, mai ales în perioada de maximă deschidere din anii şaptezeci. L-am citit şi răscitit, i-am iubit versurile, a făcut parte dintre cei câţiva mari poeţi ai generaţiei mele, nu pentru că erau în manual, ci pentru că, vorba altui mare poet, „plesneau cuvintele în moalele capului”. Trecut prin două condamnări, una la muncă silnică, iar cea de-a doua la moarte, aceasta din urmă comutată ulterior în detenţie pe viaţă, este eliberat în anul 1964, datorită Decretului de graţiere nr. 310/1964. Este considerat, alături de alţi autori români şi străini, unul dintre fruntaşii curentului integraţionist, care încerca să armonizeze suprarealismul cu dialectica marxistă, propunând abordarea marilor teme ale umanităţii prin utilizarea limbajului străzii. O biografie care l-ar fi recomandat pentru o statuie. Numai că soclurile se pot prăbuşi, uneori, prin străduinţa celor care ar trebui să se urce pe ele spre a se nemuri în bronz sau marmură. Există situaţii în care pseudonimul literar, porecla nu te mai pot salva de ruşinea delaţiunii. Obosit să mai lupte cu propriile neîmpliniri, poetul cedează şi se avântă pe calea delaţiunii. Nu am căderea să judec – consider că ar trebui să începem judecata cu noi înşine, fără a arăta cu degetul spre alte ogrăzi, mai ales că suntem, cu toţii, firi nestatornice sub vremi, condamnaţi la compromis şi supravieţuire. Acum, cât de mare este compromisul şi ce efecte are el asupra celor din jur, este o altă discuţie. Nu condamn, nu înfierez, nu strig. Doar mă întreb ce mecanism diabolic ar putea determina un om să se lase folosit. Frica? Invidia? Greu de crezut. Şi astfel, marele (fără nici un dubiu!) poet, va rămâne cunoscut în istorie nu sub gloriosul pseudonim literar, ci sub banalul nume din buletin: Stelică.
Cea mai cunoscută dintre victimele delaţiunilor sale a fost, fără îndoială, uriaşul Marin Preda. Un scriitor incomod, greu de stăpânit, mereu posac şi zgârcit la vorbă. Ieşea mereu din rând şi nu îşi deschidea sufletul în faţa oricui. Nu avea simţul umorului şi vorbea deschis inclusiv despre puternicii zilei, pe care nu se sfia să-i încondeieze. Era prea mare pentru a fi atins. În asemenea condiţii, ce o fi scris Stelică despre el în informările periodice trimise într-un loc anume este greu de estimat. Dar nu asta este important. Simplul fapt că scrii pe ascuns despre un coleg de breaslă, fie şi lucruri adevărate, nu te recomandă pentru intrarea în cartea de istorie. Se spune că Marin Preda ar fi aflat, însă fiind înzestrat cu acel extraordinar simţ al veşniciei mărturisit de ţăranul român autentic, de la naştere şi până în ziua trecerii dincolo, ar fi dat din mână zâmbind, spunând: „Monşer, astea-s copilării!”. Pentru autorul „Moromeţilor”, profesia de informator era dincolo de înţelegere, ba chiar o considera neserioasă, o glumă proastă care nu putea produce urmări. Stelică nu s-a oprit aici, nu s-a limitat la un singur confrate, a mers mai departe, scriind cu sârg tot felul de banalităţi. În 1981, va părăsi ţara, după ce primeşte azil politic în Elveţia, acolo unde va trăi măcinat de propriile îndoieli şi spaime. Apocalipsa pe care a anunţat-o obsesiv în opera sa se va întoarce împotriva propriului destin.
La începutul anilor nouăzeci, o anchetă a unei instituţii anume create pentru acest scop, îl va da în vileag. Deşi, din păcate, nu a fost singurul din breaslă care a procedat astfel. Nu îmi pot închipui frustrarea, durerea, teroarea, suferinţele îndurate, nu îmi pot imagina zbuciumul unui suflet liber nevoit să se închine în faţa delaţiunii şi a prostiei, nu cred că a făcut-o din inimă şi nici din ură. Iar pentru asta, dincolo de fascinaţia pentru tot ceea ce a scris, nu am decât un argument, izvorât direct din sufletul poetului: Sunt multe soiuri de scrânteli/(eu n-am să le-nşir)/care se pot abate asupra poeţilor/ – fiinţe slabe şi neputincioase/ ca trenurile-n sens invers luate-n disperare. (Dragoş CIOCĂZAN)