Statu-Palmă-Îl-Doare-n-Cot

Am modificat un pic numele personajului. Ca să fie mai ușor de făcut legătura cu ceea ce vreau să spun. Am învățat la școală, prin clasa a șaptea, la o materie numită Educație cetățenească (un fel de strămoașă a așa-zisei Educații civice care se practică astăzi cu manual, la școală, respectiv, fără manual, pe străzi), că statul nu există degeaba, el are niște funcții pe care trebuie să le îndeplinească obligatoriu, că altfel nu se mai poate numi stat. Adică, să-și ocrotească cetățenii care trăiesc între granițele sale, să le asigure bunăstarea, un loc de muncă plătit decent, asistența medicală și socială, siguranța zilei de azi, a celei de mâine și, dacă se poate, și pe cea a zilei de poimâine, să stea de veghe la hotare împotriva agresiunilor din exterior, să păstorească instituții apte să armonizeze, să explice și să aplice legile. Și, mai ales, să nu-și mintă și să-și respecte  contribuabilii, pentru că da, el, statul, trăiește pe spinarea noastră în ceea ce ar trebui să fie o simbioză. Uitându-ne în jur, vedem că relația simbiotică a devenit una parazit-gazdă. Da, statul este, asemenea lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, un pitic neputincios și viclean, cu barba lungă de-un cot, încâlcită de atâta birocrație. Un păcălici hulpav, un fel de sac fără fund în care arunci banii pe apa sâmbetei cu simțul datoriei împlinite: așa zice legea, așa am făcut, adică am plătit degeaba.

Ce primim în schimb? Un sistem de învățământ ca vai de el, mai ales la nivel elementar și gimnazial, cu școli aflate încă în Evul Mediu, cel puțin în ceea ce privește racordarea la utilități. Un sistem de sănătate care gâfâie din ce în ce mai obosit, în care medicii, cu prețul propriei sănătăți, se chinuie să facă medicină la nivelul secolului XXI. Autostrăzi care se pot măsura în centimetri pe cap de locuitor. Mașini cu girofar gonind bezmetic pe străzile orașelor fiindcă „organul” se grăbește să ajungă mai repede la vreun fast-food, ce contează că în drum spre cârciumă mai lovește niște copii pe o trecere de pietoni, apoi încearcă cu piciorul să vadă dacă mai suflă. Frig în locuințele în care un simplu duș a devenit un lux, chiar dacă facturile se umflă ca pesmeții aruncați în ceai de un trupete. Autorități arogante și obraznice care nu se sfiesc să te poftească afară din birou, cu aerul că nu li se poate întâmpla nimic. Și chiar nu li se întâmplă, fiindcă legile statului sunt făcute pentru a proteja tot statul. În ecuația asta cetățeanul nu mai are loc.

Costurile energiei, de orice fel ar fi ea, sunt din ce în ce mai mari, pentru că piticul neputincios, numit stat, ne explică cum e cu mecanismele pieței, ca și cum nu am ști cu toții că producția de energie este în mâinile sale, prea ocupate cu pieptănatul bărbii care a sărit de mult de lungimea unui cot. Căile ferate, altădată o mândrie, sunt acum o ruină în pragul falimentului. Agricultura a fost lăsată de izbeliște în mâinile unor „întreprinzători” străini, care ridică cartiere de blocuri și vile pe ogoare, în loc de solarii. Despre industrie nu prea avem ce spune, fiindcă, practic, nu prea mai există. Importăm cam tot ce consumăm, de la agrafe de birou, pătrunjel și păstârnac până la televizoare, faianță și aluat congelat.

Pe scurt, un pitic supraponderal stăpânește o țară obosită de așteptare, un gnom șiret și bărbos care nu face altceva toată ziua decât să se vaite de durerea în cot ostoită numai și numai atunci când cetățenii dau fuga la perceptor să-și golească portofelele. Cum poate cineva atât de mic să domine o țară atât de mare? Ăsta da mister! Nu poate fi vorba numai de legi strâmbe sau drepte. Ar nai fi câte ceva: apatia, inacțiunea, frica, lipsa de speranță și curaj, oboseala, plictiseala, toleranța exagerată, lașitatea. Ale noastre, ale tuturor. Nu ar strica să ne privim mai des în oglindă și să spunem „Gata!”, chiar dacă din peretele de sticlă ne privește amenințător un alt pitic, cel în care ne-am transformat așteptând ca alții să ne spună ce avem de făcut. (Dragoș CIOCĂZAN)