Staţiunea Voineasa sau ce a mai rămas din mândria Vâlcei

În scrierea lui Alexandru Vlahuţă, România pitorească, am găsit scris: „Tot pe Lotru, dar în fund de tot, dincolo de meterezele Parângului, e Voineasa, sat mare şi bogat, tăinuit în mijlocul codrilor silhui, într-un luminiş adăpostit, unde iernile sunt dulci şi verile sunt răcoroase, şi unde viaţa retrasă şi tihnită a acelui cuib de români ne aminteşte aşa de bine veacurile petrecute de strămoşii noştri în ascunzătorile Carpaţilor, pe când curgeau pe şesurile Dunării puhoaiele de barbari.”
A trecut mai bine de un secol de când dăinuie scrierea lui Vlahuţă şi am găsit o altă Voineasa. Este adevărat că satul există şi se potriveşte oarecum cu descrierea din România pitorească, dar staţiunea turistică Voineasa este un vis urât. Pe alocuri am avut senzaţia că sunt la Cernobîl, la 30 de ani după accidentul din 1986. Poate mă înşel, dar să încep cu trecutul…
Voineasa este o staţiune deschisă indiferent de sezon, de importanţă naţională, situată pe Valea Lotrului, în judeţul Vâlcea, la poalele Munţilor Lotru, la o altitudine de aproximativ 700 metri şi la 60 kilometri distanţă de municipiul Râmnicu Vâlcea. Clima este caracteristică depresiunilor intramontane, cu veri răcoroase şi ierni friguroase. Principalul factor natural de cură îl reprezintă climatul tonic, cu aer curat, lipsit de praf şi ionizarea accentuată a atmosferei. Este o staţiune recomandată şi pentru petrecerea vacanţei, atmosfera de aici fiind liniştită, deconectantă. Această staţiune aparţine primului judeţ atestat documentar din România în anul 1392, actul fiind emis de domnitorul Mircea cel Bătrân. În prezent, reşedinţa judeţului Vâlcea este municipiul Râmnicu Vâlcea. Foarte căutată în trecut, staţiunea şi-a atins menirea deplină în ultimul deceniu din comunism. La acel moment, în baza de tratament exista aparatură modernă pentru procedurile ce se efectuau aici. Printre tratamentele practicate amintesc: împachetări cu parafină, aerosoli, inhalaţii, băi de plante, electroterapie, kinetoterapie, gimnastică de recuperare, masaj.
Staţiunea Voineasa este astăzi de-a dreptul strivită de renumele ei străvechi: acela de perlă din lanţul de perle ale Carpaţilor, adică celelalte staţiuni din judeţ şi din ţară.
Am ajuns în renumita staţiune având în memorie fotografiile făcute de tatăl meu la începutul anilor ‘90, când totul era perfect funcţional. M-am cazat în satul Voineasa, la aproximativ un km de staţiune. Am lăsat bagajele în cameră şi am pornit spre centrul staţiunii. A fost simplu să identific miezul turistic al ceea ce pe vremuri reprezenta inima din Voineasa. Hotelul Lotru, cel mai mare din staţiune, un fel de cetate care domină de la înălţime aşezarea acum abandonată. Scări de piatră din alte vremuri te conduc spre singurul loc de cazare din vechea staţiune. În dreapta hotelului, un complex comunist, dotat în trecut cu restaurant, cofetărie, alimentară şi braserie zace acum zăvorât. În piaţeta de piatră ce se lasă fotografiată în toată goliciunea, nici ţipenie de om. Hotelul şi complexul comunist au totuşi o contrapondere. O discotecă cu terasă. O chestie mai puţin obişnuită. Din discotecă se aude o muzică decupată din anii ’90… Atunci, la Voineasa nu veneau decât foştii sindicalişti, fără pretenţii. Turiştii de acum 30 de ani ajungeau în frumosul decor pentru linişte şi relaxare. La capitolul distracţie se mulţumeau cu plimbări, o bere proastă şi un film la cinema. Fiindcă în celebra staţiune Voineasa a existat un cinematograf unde rulau filme. Acum, un câine supărat pe viaţă pare să păzească fosta intrare a cinematografului. Este atât de surprins să vadă oameni, încât îşi ridică uşor capul, apoi se lungeşte în lehamite.
Cine nu ar fi scârbit cu o asemenea privelişte?! Şi încă nu am văzut nimic! Urc scările laterale ale complexului şi, după trei etaje, ies în spatele lui, nu înainte de a observa în coşurile de piatră resturi menajere. Deci cineva îşi face veacul pe aici. O să văd cu ce creaturi mă întâlnesc. Din sat se aud câinii cum latră a pagubă. Ies în aleea principală şi încep să fotografiez. O parcare goală. O raritate absolută în zilele noastre. Semnul este ruginit. Cu greu se citeşte P-ul. Apoi alte indicatoare ruginite te trimit în toate direcţiile către vile numerotate, ce poartă nume de flori, fete şi …nimic altceva. Un teren de sport abandonat. Un loc de joacă, cu leagăne ruginite. Aici am avut cea mai puternică senzaţie că mă aflu la Cernobîl. Din tufişuri ies nişte arătări uriaşe. Mă aştept să fie vaci-mutante, dar nu. Sunt normale, pasc în legea lor. Vilele, cândva cochete, se întind pe o suprafaţă impresionantă. Unele camuflate de verdele pădurii. Altele mai la drum. Vreo două, trei păreau locuite, dar cine ştie? Poate m-am înşelat. Stricăciunile vilelor sunt evidente. Geamuri sparte. Obloane care nu se închid. Coşuri dărâmate, garduri rupte, pe scurt, un rai al delicvenţilor. Oare cum s-a metamorfozat această staţiune din raiul sindicaliştilor în ceea ce este astăzi? Un loc fără Dumnezeu. Voineasa a devenit staţiune turistică cu adevărat după ce s-au terminat lucrările la hidrocentrala de pe Lotru, cea mai mare de pe râurile interioare ale ţării. În perioada 1963-1980, în jurul Voinesei trăiau în barăci peste 60.000 de muncitori veniţi din toate colţurile ţării. Erau atâţia salariaţi, deci banii curgeau gârlă, iar Voineasa strălucea, nu ca acum, când nu mai stă piatră pe piatră. Azi turismul s-a mutat în satul omonim, dar nici aici lucrurile nu sunt pe roze. Câteva pensiuni, dintre care doar una oferă mâncare. Este adevărat că pot reprezenta un popas în drumul călătorului spre Transalpina. Oamenii de aici nu mai cresc animale: ultimul recensământ agricol arată că satul are 321 de vite, 769 de capre, 50 de cai şi 225 de porci, şi toate concentrate doar la câţiva crescători. Păsări încă sunt. Am văzut de la volanul maşinii câteva gâşte pe care a trebuit să le feresc, dar e puţin comparativ cu legendele din aceste locuri, care vorbesc despre ciobanul Ion Mirion care avea, numai el, 10.000 de oi şi îşi permitea, după inundaţiile din 1970, să doneze statului român 500.000 de lei pentru sinistraţi. Acum, în toată comuna nu sunt mai mult de 4.000 de oi. În Voineasa, brânza e mai scumpă decât în Bucureşti.
Pitorescul descris de Vlahuţă s-a păstrat. Pare ciudat, dar chiar îmi doream să revin în sat, după acea călătorie la înălţimea staţiunii. Întunericul mă presa din spate să cobor pe scările de piatră rupte şi invadate de buruieni. La jumătatea scărilor, acoperiţi de umbra complexului, am găsit nişte tineri. Ei erau cei care umpluseră coşurile până la refuz cu sticle de vin şi doze de bere. Am ieşit la lumină şi am observat într-un falnic brad prinsă o iconiţă. Cam asta a fost şi imaginea din gândurile mele, că staţiunea are nevoie urgentă de ajutorul lui Dumnezeu, de mâna omului nu mai poate fi vorba. Pe un balcon al Hotelului Lotru am zărit o pensionară, care fuma şi contempla. Probabil amintirile tinereţii acopereau realitatea contondentă a prezentului. M-am înmuiat un pic, când am văzut că la terasa discotecii au apărut câţiva consumatori. Am comandat şi eu o bere fără alcool şi am vărsat o picătură pentru staţiunea Voineasa, nu înainte de a trage cu urechea la ce povesteau turiştii de weekend: Legenda spune că râul Lotru îşi trage numele de la haiduci precum Voinea, Ciungu, Malai ori Breazu – care au şi lăsat denumiri ca Voineasa, Malaia, Brezoi. Ei găseau aici scăparea de poteră…(Ciprian C. VASILESCU).