Stăpânul belelelor

Categoric, viaţa bate filmul, nu încape îndoială. Fiindcă, spre deosebire de basmul digital împănat cu efecte speciale a căror amintire creează emoţii efemere, care dispar imediat ce s-a aprins lumina în sală, realitatea are un avantaj istoric: rămâne consemnată în scrieri, ziceri, înregistrări audio-video sau în memoria unor contemporani dăruiţi de Creator cu ceva mai multă ţinere de minte. În primele zile ale anului 1990, lua fiinţă un autointitulat grup al noilor elite intelectuale, format din câteva personalităţi reale, cu greutate, ale intelighenţiei autohtone, dar suprapopulat cu mediocrităţi virulente a căror unică preocupare a fost, timp de peste trei decenii, să îşi ascundă sub valuri de venin frustrările, compromisurile şi colaboraţionismul cu vechea putere. De aici până la transformarea rolului de arbiter elegantiae în cel de arbiter rei publicae vigilantiae nu a fost decât un pas. Şi o mare parte a publicului educat i-a urmat pe falşii corifei în lipsă de ceva mai bun. Iar aceştia din urmă au profitat din plin de situaţie: s-au auto-preamărit, şi-au dat premii între ei, s-au felicitat reciproc pentru scrierile care au alunecat şi continuă să alunece din ce în mai mult în banal, au cheltuit bani cu nemiluita din bugetul public pentru a-şi traduce în mai multe limbi de circulaţie internaţională textele minabile, sucind pe toate părţile aceleaşi teme ferfeniţite: anticomunismul de faţadă sau exacerbarea rolului unei firave, aproape inexistente rezistenţe, uitând să adauge referiri la bursele în străinătate de care au beneficiat, aprobate cu ciudată largheţe de acelaşi „regim criminal”.

Printre aceştia, se distinge, de departe, un condei excepţional din a cărui cerneală s-au ivit de-a lungul anilor adevărate bijuterii eseistice încărcate de un umor fin şi străbătute de un original fior de inteligenţă greu de identificat la alţi „elitişti”. Tonul ironic sau, de multe ori, autoironic, savoarea irepetabilă a textelor, topica îndrăzneaţă, asocierile oximoronice, bunul gust, strălucirea şi prospeţimea stilistică, inovaţia, toate îl făceau pe acest excepţional autor diferit de toţi ceilalţi din grup. Totuşi, dintr-odată, confirmând teoria lăzii cu mere stricate, omul s-a trezit vorbind despre un potenţial candidat la viitoarele alegeri prezidenţiale, afirmând „Când îl văd pe domnul (…), gândul mă duce la faptul că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării.” Şi nu se opreşte aici, insistând că respectivul „are un oarecare talent oratoric, care însă, pe vremea mea, se numea papagal”. Asta mă duce cu gândul la o întâmplare din viaţa autorului rândurilor de mai sus şi mă face să mă întreb ce era în capul domniei sale când, folosind limbajul lemnos, duplicitar şi autosuficient al unui secretar de organizaţie de bază a PCR – funcţie pe care, cu cinste, chiar o ocupase până la momentul „derapajului” ideologic din anii optzeci –, neostenindu-se precum celebrul Tolkien să scornească o nouă limbă, s-a hotărât să-i trimită o scrisoare taman lui Sauron (pentru a urma firul poveştii filmului): „Nefăcând niciun angajament cu nuanţă politică sau religioasă care să contrazică adeziunile mele reale la statutul PCR şi la Constituţia ţării, vreau să sper că, punându-se în cumpănă bunele mele intenţii (…) şi lipsa de vigilenţă de care am dat dovadă, Conducerea de Partid şi de Stat va socoti că îmi poate acorda şansa să mă reabilitez (…) Apelez, tovarăşe Secretar General, la dreapta dumneavoastră judecată şi la înţelegerea dumneavoastră omenească, rugându-vă să dispuneţi rediscutarea cazului meu”.

Asta, tot papagal se cheamă, maestre, dar cu altă conotaţie, desigur. Puteaţi fi Stăpânul Inelelor în lumea dumneavoastră, însă aţi ajuns un simplu creator de belele propagandistice. Ce ar putea avea de împărţit faimosul şi elegantul condeier cu un politician căruia i s-a năzărit să candideze, după zece ani de lipsă din arena politică, la funcţia presupus supremă în stat nu vom afla, probabil, niciodată. Ceea ce este greu de înţeles rămâne cum cineva care a scris o astfel de scrisoare, poate critica un om căruia, cu toate semnele de întrebare din jurul carierei politice a domniei sale şi cu toate erorile şi lucrurile care i se pot reproşa, nu i-a trecut niciodată prin cap să aştearnă pe hârtie, indiferent prin ce situaţii a trecut, asemenea cuvinte slugarnice. Morala ar fi că drumul de la lozincă la faptă coteşte, uneori, periculos, către derizoriu. (Dragoş CIOCĂZAN)