Stăpânu-învaţă sluga hoaţă

Câte tragedii trebuie să se mai întâmple ca să înţelegem că NU „merge şi-aşa!”?! Cât mai politizăm tarele noastre ca popor? Cât? Sau poate mai corect ar fi să mă întreb dacă suntem capabili, ca întreg, să ne trezim din lene, indisciplină, zeflemea, superficialitate, din a critica pe oricine şi orice, numai NU pe noi înşine?! A devenit comod să dăm vina pe politic, să-l facem responsabil, să-l martirizăm. Sigur, sunt vinovaţi, dar mai vinovaţi suntem noi pentru că ne batem joc de puterea pe care o avem. Miniştrii sunt servitorii noştri, nu invers, sunt angajaţii noştri (lat. minister-servitor.). Şi ştiţi cum spune înţelepciunea populară: „stăpânu-învaţă sluga hoaţă”. Pentru că doar vorbim, de cele mai multe ori ferindu-ne să ne audă „slugile”. De ce? De ce ne este frică? Răspunsul la această întrebare cred că ne poate lumina cu privire la întunecimea de pe strada societăţii noastre.

Sunt româncă, iubesc România şi-i iubesc pe români. Nu ştiu dacă numai geneza, geopolitica, tradiţia istorică, echilibrul/dezechilibrul dintre calităţi şi defecte, regimurile istorice, relieful, cultura, bunul Dumnezeu, nu ştiu ce ne face să credem că „nemurirea” ne stă în „capul plecat sabia nu-l taie”. „Capul plecat” oriunde, în faţa oricui, oricând, dar, atenţie, doar cu capul plecat, privirea este totuşi semeaţă, iar mintea coace o ieşire din situaţia incomodă, dar mai mereu, o soluţie tangentă dacă nu paralelă cu legea juridică şi/sau mai ales morală („şi legea morală în mine” ?!). Cel mai des mimăm, calchiem fără discernământ, ne încolonăm aparent fără complexe, dar evident cu un complex de inferioritate ce ne-a fost/ne este (?) indus de diferitele interese străine de fiinţa românească. V-am mai spus părerea mea: părem că nu putem ţine echilibrul! Ne credem ori „buricul pământului”, ori paria. Când noi suntem nişte cetăţeni ai lumii egali în drepturi şi obligaţii cu toţi ceilalţi, cu specificul nostru, aşa cum şi ceilalţi au specificul lor, specific ce ne face unici în marea familie universală. Numai că „merge şi-aşa” ne-a întunecat drumurile. „N-ai un băiat?” „Nu ştii pe cineva?” „Lasă că ne descurcăm!” „Fiecare om are un preţ.” – şi din păcate aşa se arată, pentru că altfel nu ar fi atâta viaţă la vânzare pe „tarabe” de incompetenţă, hoţie, indolenţă, minciună, paradă de putere, toate acestea ne-au transformat în gură cască la ceea ce ne imaginăm că este bine la alţii! Ni s-a luat vlaga, pentru că ni s-a luat încrederea în noi, ni s-a ştirbit dragostea de ţară şi de noi, ni se usucă rădăcinile, care pier în azilele groazei, tulpinile sunt preocupate să se „descurce”, iar ramurile şi bobocii aleg iluzia şi impertinenţa. Nu, nu generalizez! Din fericire, cred că avem pe ce să reconstruim. Dacă ne luăm în serios şi dacă înţelegem că suntem stăpânii care-şi pot alege „slugi” cinstite, competente şi harnice, pe care să le urmărim, să le strunim, să le învăţăm să ne respecte, pentru că NOI putem să le pedepsim! Dar să ne respectăm şi noi! (Mioara VERGU-IORDACHE)