Spiru Haret – 168 de ani de la naştere
Data:
14 februarie 2019
Se împlinesc 168 de ani de la naşterea lui Spiru Haret. Deşi s-a născut la Iaşi, în familia unui judecător, părinţii săi fiind Costache şi Smaranda Haret, mare parte din viaţa celui care avea să reformeze mai târziu învăţământul românesc urma să fie trăită în Bucureşti. În septembrie 1862 era admis la Liceul Sfântul Sava, unde va deveni bursier, apoi va continua studiile superioare la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti.
Este interesant, la ceas aniversar, să vedem câte lucruri mai amintesc azi, în Capitală, despre marele matematician, fizician, profesor, om politic, ministru al Cultelor şi Instrucţiunilor publice, membru titular al Academiei Române. Cât de mult îl preţuiesc bucureştenii pe cel supranumit „omul şcoalei” pentru opera sa reformatoare.
Am pornit din centrul Bucureştiului, din singurul loc unde Spiru Haret are o statuie impresionantă, alături de alte trei statui, respectiv, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu, statuia lui Gheorghe Lazăr şi statuia lui Ion Heliade Rădulescu. În afară de această statuie, dezvelită în 1935 şi executată de Ion Jalea, din marmură de Carrara, o instituţie de învăţământ superior îi păstrează numele şi i-l duce mai departe, Universitatea Spiru Haret, şi Colegiul Naţional Spiru Haret, pe clădirea căruia este plasată o placă memorială. Atât.
Nimic despre locurile în care a trăit sau a predat, la revenirea în ţară, după ce obţinuse în 1878, la Paris, titlul de doctor în ştiinţe matematice, cu teza Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare. (Teza a fost un eveniment ştiinţific, menţionat ca atare în presa vremii. Prin aceasta, Spiru Haret s-a anunţat ca unul dintre pionierii ştiinţei cosmosului. De altfel, în 1959, Spiru Haret a fost onorat prin atribuirea numelui său unui crater de pe Lună, cu diametrul de 29 kilometri). Devenise profesor de mecanică raţională, algebră şi geometrie analitică la Facultatea de Ştiinţe, secţia fizică-matematică. Totodată, din 1881 fusese invitat să predea mecanica raţională la Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu, iar din 1885 devenise profesor şi la Şcoala de poduri şi şosele, unde preda trigonometrie, geometrie analitică şi geometrie descriptivă. Ca să ne referim doar la activitatea didactică. Cu toate acestea, recunoştinţa urmaşilor este minimă în raport cu măreţia faptelor sale.
Mă refer în primul rând la un muzeu, care să poată oferi imaginea complexă a lui Spiru Haret. Totuşi, trebuie spus că o casă-muzeu a „omului şcoalei” a existat în Bucureşti şi este un caz la care se cuvine să medităm. Locul unde Spiru Haret a pus bazele marilor reforme ce au schimbat comunitatea românească de la final de secol XIX şi început de secol XX a fost şters din mentalul colectiv. Adevărat este că în spaţiul fostului muzeu de pe strada Gheorghe Manu a răsărit o construcţie futuristă cu patru etaje, ce păstrează, oarecum, la parter şi primul etaj, o replică a arhitecturii originale a vechii clădiri. Chiar o placă de marmură neagră stă dovadă a importanţei locului. Nu este însă suficient! Foarte rar se întâmplă să reacţionăm, când pereţii de lângă noi se surpă, când şantierele Capitalei ameninţă demolarea vechii arhitecturi.
Ne trezim neputincioşi în faţa ţipătului disperat al zidurilor, care plâng şi se prăvălesc, îngropând cu ele istoria şi civilizaţia noastră multiseculară. Am asistat pasivi la construirea unui imens hotel pe Calea Victoriei, după ce zeci de ani locul fostului Teatru cel Mare a stat gol. Ne-am bucurat că arhitecţii au avut decenţa să reproducă intrarea impresionantului edificiu cultural când au dat în folosinţă hotelul. Mai mult, ne face fericiţi iniţiativa scriitorului şi fostului director al T.N.B., domnul Dinu Săraru, prin fundaţia sa, de a aşeza, pe această reproducere necesară, acum câteva săptămâni, o placă memorială, în amintirea primului sediu al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Aniversarea lui Spiru Haret ar trebuie să ne trezească din amorţire şi să devină strigătul de solidaritate cu marea personalitate, cu fosta instituţie-muzeu, cu o zestre insuficient valorificată. În ţară prea puţini se mai luptă să îi păstreze vie şi curată memoria şi învăţătura. Exemplul cel mai bun este dat de Universitatea Spiru Haret.
Dar cât au făcut autorităţile române, centrale şi locale, în urmă cu mulţi ani, când, la doi paşi de Guvernul României, între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei, pe strada Gheorghe Manu la numărul 7, se găsea o mahala supraetajată în trei straturi, o lume absconsă, privată de condiţii şi cu apucături de Ev Mediu? Asta după ce Casa memorială a lui Spiru Haret, construită în 1885 şi vândută de rude Institutului Naţional al Cooperaţiei, a devenit interesantă pentru o societate comercială care o cumpărase în 2006, deşi clădirea fusese inclusă în rândul monumentelor istorice în 2005. Uşor, uşor,cu ajutorul unor „chiriaşi” de rea credinţă, a fost vandalizată şi a devenit pericol public. Moment în care buldozerele şi escavatoarele au intrat în scenă. După 7 ani de la achiziţionare, casa lui Spiru Haret a fost rasă de pe faţa pământului, iar în locul ei a apărut un bloc.
Este prea puţin ceea ce păstrăm, după 168 de ani, în memoria lui Spiru Haret! Pentru acest adevărat pionier al ştiinţei cosmosului. Pentru imensa activitate culturală şi contribuţia sa fundamentală la dezvoltarea învăţământului românesc. Nu sunt sintagme fără acoperire!
Trebuie să ne amintim că, în paralel cu activitatea didactică, Haret a fost implicat şi în viaţa politică; ca membru al PNL, a fost preocupat de învăţământ şi educaţie, domenii în care a fost numit în mai multe funcţii: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi de trei ori ministru în guvernele PNL: 31 martie 1897 – 30 martie 1899; 14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904; 12 martie 1907 – 28 decem-brie 1910. În această calitate, a condus reforma învăţământului secundar şi superior din 1898, înfiinţând cele trei secţiuni ale claselor V-VIII, clasică, modernă şi reală. Legea din 1898 a instituit Certificatul de absolvire (bacalaureatul) şi a stimulat metodele noi în predarea tuturor disciplinelor, profesorii fiind numiţi în funcţie de valoare. Un an mai târziu, Haret a propus spre votare o Lege a învăţământului profesional, cu planuri de instrucţie şi statute speciale pentru şcolile de artă şi meşteşuguri, liceele militare, seminarele teologice. Pentru a da învăţătorilor o pregătire adecvată, a reorganizat şcolile normale. În programe au fost introduse lucrările practice agricole, considerându-se că „învăţătorul să fie sătean el însuşi şi prin urmare să păstreze iubirea pământului şi deprinderea de a-l lucra”. Tot pentru învăţători, a înfiinţat Biblioteca pedagogică, în cadrul căreia se tipăreau traduceri din literatura pedagogică, prin Casa Şcoalelor. Prin circularele sale repetate, a determinat sporirea localurilor de şcoală: între 1897 – 1910 s-au ridicat în toată ţara 2.343 de şcoli, dintre care 1.980 cât timp Haret a fost ministru. Pentru că bugetul statului şi al comunelor nu îngăduia gratuitatea unor cărţi necesare şcolilor, a dispus ca editarea lor să fie făcută de minister, pentru a le ieftini. De asemenea, Spiru Haret este cel care a înfiinţat grădiniţele de copii din România. El a încurajat concursurile de cărţi didactice, susţinând reviste ca Şcoala română, Convorbiri didactice, a creat şcoli de adulţi şi cantine pentru copiii săraci, fiind şi promotorul turismului şcolar. În 1904 a înfiinţat Şcoala Superioară de Arhitectură şi Comisia Monumentelor Istorice.
Am plecat cu durerea în suflet că pentru casa – muzeu a lui Spiru Haret nu s-a mai putut face nimic. Pentru memoria multora dintre înaintaşii noştri nu se mai poate face mare lucru! Sper totuşi într-o trezire din această lâncezeală fatidică! Cred că încă mai avem timp să salvăm monumente care sunt pe punctul de a împărtăşi soarta crudă a casei memoriale a lui Spiru Haret! Depinde doar de noi să arătăm că ne pasă! (Ciprian C. VASILESCU)
Gândea, scria şi acţiona Spiru Haret:
• „Existenţa unui popor nu este asigurată decât atâta timp cât toate elementele lui sunt strâns unite, şi unire nu poate fi dacă întregul popor nu se creşte şi nu se întreţine în simţiri comune de iubire de ţară şi de neam. Întrebarea este dacă noi dăm destulă atenţie acestui lucru, şi dacă şcoala noastră merită pe deplin numele de şcoală naţională”.
•„Căutăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului. Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm făcut gata, într-un timp şi în nişte condiţii care nu mai sunt ale noastre”.
•„Datori suntem a ne îngriji ca toţi supuşii ţării să poată trăi unii lângă alţii în bună înţelegere şi în sentimente de stimă, dacă nu şi de iubire reciprocă. Pentru aceasta, prima condiţie este ca ei să se poată înţelege în vorbă. Trebuie dar ca toţi care trăiesc sub ocrotirea statului român şi a legilor lui să cunoască limba poporului dominant. (…) … chestiunea alegerii limbii comune nu poate face obiectul unei discuţii”.
•„Cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni, şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă, de a avea o încredere nemărginită întrânsa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educaţia tinerimii acolo trebuie să tindă”.
•„În şcoalele noastre, ideea naţionalităţii nu se vede nicăieri… Nicio încercare de a dezvolta patriotismul copiilor.”
• „… dacă e vorba a îndrepta relele de care suferă învăţământul, trebuie să avem curajul a le privi în faţă, a le judeca cu sânge rece şi a căuta îndreptarea”.
• „Nu cu ură se poate lucra pentru binele unei ţări, ci numai cu iubire”.
• „Şcoalele s-au înmulţit şi s-au populat, institutele de cultură au căpătat o importanţă ştiinţifică sau artistică din ce în ce mai mare, dar Statul continuă a le adăposti prin nişte ruine, unde nu numai de ştiinţă sau carte, dar nici de sănătate nu poate fi vorba”.
• „Cu ce drept se pretinde ca şcoala să fie model de cinste şi moralitate, când necinstea şi imoralitatea o infiltrează înşişi conducătorii ei? … Şi cum vor putea ei vorbi copiilor de bine şi de dreptate, când ei înşişi nu mai au încredere în aceste formule, rămase mincinoase, mulţămită moralei pe care o practică capii şcoalei?”.
• „Asistăm impasibili la înstrăinarea de ţară a propriilor noştri copii, chiar aici în ţară şi sub ochii noştri… şi nu zicem nimic, nu facem nimic… şi, cu toate acestea, ce sonor sună în gura noastră cuvântul de patrie! Dar patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face şi limba, şi istoria, şi religia, şi tradiţiile. A da cu piciorul în toate acestea, este a se lepăda cineva de patria sa”.
• „Ştiinţa dreptului este, fără îndoială, o ştiinţă nobilă şi, din punctul de vedere al societăţilor omeneşti, ea este cea dintâi şi cea mai respectabilă din toate; aceasta însă numai cu condiţia ca ea să fie expresia întreagă şi neîntunecată a adevărului şi numai a adevărului”.
• „Este om cult acela care posedă gradul de cultură necesară pentru îndeplinirea conştientă a rolului său social; din contră, este incult acela care, oricâte diplome ar avea, nu corespunde chemării lui în societate”.
• „Politica cea bună înalţă pe om şi pune în mişcare toate însuşirile lui cele bune; politicianismul îl înjoseşte şi-l degradează, făcând din el un instrument în mâinile altora care rareori vor rezista tentaţiei de a abuza de slăbiciunile sau de naivitatea lui şi excitând numai pasiunile şi instinctele cele mai rele şi mai puţin onorabile”.
• „Un partid fără oameni de caracter nu mai e partid”.
Numărul 808
