Spiru HARET – 15 februarie 1851 – 17 decembrie 1912

Spiru C. Haret a fost matematician, astronom și pedagog român, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al Educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române. 

Ideea de „şcoală naţională”

(…) Spirit democratic, patriot profund, el a înţeles şi a structurat şcoala ca pe un organism necesar nevoilor vieţii sociale, a intuit ca nimeni altul raportul dintre şcoală şi societate, evoluţia acestei instituţii fiind continuu influenţată de schimbările produse în societate, iar aceasta, la rândul său, de şcoala care este mereu chemată să o servească. (…)

Cunoscând profund realitatea românească, soluţiile moderne din alte ţări, în special din Europa, Spiru Haret a propus soluţii originale în reformarea şcolii naţionale. Astfel, în privinţa şcolii secundare, ca şi a celei primare, erau promovate cu îndrăzneală şi curaj, cu încredere şi o temeinică motivaţie socio-culturală, transformări de anvergură: prin reorganizarea liceului, se realiza trecerea de la liceul unilateral la liceul cu trei secţii – clasică, modernă, reală –, oferindu-se tinerilor perspectiva atât de a se pregăti temeinic pentru viitorul lor şi al ţării, angajată în acţiunea de complexă modernizare, cât şi pentru a înlesni dezvoltarea personalităţii lor în acord cu aptitudinile de care dispuneau. În locul programelor fixe, rigide care indicau numai materia de învăţământ, Haret stabileşte ca acestea să aibă o parte introductivă, care să cuprindă orientări asupra metodelor de predare a fiecărui obiect în parte.

În privinţa învăţământului superior, se prevedea: trecerea de la o universitate ale cărei facultăţi îşi desfăşurau activitatea separat, izolat, la o instituţie complexă şi armonioasă, adevărat centru cultural al ţării, având propria sa personalitate, o autonomie constructivă, conjugată cu necesara integrare într-un sistem naţional, stimulator şi generator de noi valori, în care să se asigure progresul ştiinţei, literelor, artelor şi să contribuie, concomitent, la formarea spiritului public, prin atenţia deosebită acordată culturii naţionale. Astfel, legea consacra pentru universităţi asumarea fermă, responsabilă a rolului de înaltă instituţie care pregăteşte tineretul pentru profesiunile de stat şi pentru cele libere; cerinţa ca facultăţile de litere, filosofie şi ştiinţe să formeze cadre didactice pentru şcoala secundară; constituirea, pe lângă catedre, după caz, de laboratoare, seminarii universitare, clinici etc., pentru a asigura îmbinarea instrucţiei teoretice cu pregătirea practică şi cu cea de cercetare ştiinţifică.

În ce priveşte învăţământul particular, instituit pentru a răspunde cererilor unor confesiuni religioase şi ale unor minorităţi naţionale, Haret a constatat că, în cadrul acestui tip de învăţământ, se ignora studiul limbii, istoriei şi geografiei României. Pentru a elimina asemenea tendinţe, a promovat Legea învăţământului particular, care dispunea controlul statului asupra şcolilor particulare, astfel încât elevii să cunoască bine limba română şi istoria patriei, nu din motive naţionale şovine, ci din raţiuni practice de bună înţelegere şi convieţuire. Fireşte, legea a provocat opoziţie, dar Spiru Haret a ştiut să ia măsurile care să asigure unitatea culturală a poporului.

 (…) Iniţiativele legislative, ca şi concepţiile militant susţinute în zeci de studii, articole şi conferinţe publice de către Spiru Haret se întemeiau pe principii care au reprezentat temelia democratizării şi modernizării învăţământului românesc, a integrării cerinţelor de progres material, de prosperitate şi emancipare istorică a cetăţenilor noului stat independent, care se racorda culturii şi civilizaţiei europene şi mondiale. O caracteristică esenţială a legislaţiei şcolare a lui Haret o reprezintă asigurarea unui învăţământ unitar, armonios, de la cel primar până la cel universitar.

Concepţia haretiană asupra învăţământului relevă trăsături şi obiective consecvent urmărite şi aplicate: obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar; instrucţie şi educaţie egală în mediul urban şi în cel rural; valorificarea tradiţiilor şcolii româneşti, dar şi preluarea cu discernământ a altor experienţe; caracterul realist, practic al învăţământului pe toate treptele, în strânsă legătură cu cerinţele dezvoltării economico-sociale a ţării; dezvoltarea învăţământului tehnic profesional; accentuarea caracterului educativ al şcolii; pregătirea adecvată şi perfecţionarea continuă a corpului profesoral; apelul permanent la metodele pedagogice moderne; luarea în considerare a particularităţilor de vârstă şi individuale ale şcolarilor şi, nu în ultimul rând, asigurarea unei baze materiale corespunzătoare pentru instituţiile de învăţământ.

Prin constituirea unui cadru adecvat de organizare a şcolii româneşti, Spiru Haret a aşezat învăţământul naţional pe noi trepte, transformându-l în mijlocul fundamental şi indispensabil al creşterii gradului de instruire a populaţiei, a „poporaţiunii” din România, expresie prezentă în studiul din „Convorbiri didactice”, intitulat Societatea corpului didactic primar şi Liga învăţământului, în care era vorba, îndeosebi, despre starea ţărănimii şi nevoia acută de a-i „lumina viitorul” prin şcoală, sau, după formula dintr-o scrisoare deschisă către P.P. Carp, de a scoate ţărănimea „din întuneric, neştiinţă şi sărăcie”.

„Omul şcolilor” semnalase cu amărăciune şi luciditate diferenţa dintre mediul urban şi rural în domeniul învăţământului, militând pentru eliminarea unei deosebiri „ce face aproape imposibilă pentru copiii de săteni pătrunderea în şcolile secundare”. Era şi unul dintre motivele pentru care un principiu întemeietor al legiferării haretiene consta în gratuitatea, fie şi parţială, a „instrucţiunii secundare şi superioare”. În acelaşi timp, o serie de prevederi, urmărind lărgirea orizontului de cunoştinţe al tineretului, stabileau, printre alte obiecte de studiu, în învăţământul secundar, istoria universală şi istoria ţării, geografia generală şi geografia ţării, matematica şi fizica, dar şi aplicaţiile practice privind nivelarea terenurilor, drenajele, irigaţiile, noţiuni de „drept usual şi instrucţiune civică”. „Fiecare şcoală normală de învăţători va dispune de câte o întindere de loc îndestulătoare pentru lucrările practice de agricultură şi pomologie ce vor trebui făcute de şcolari”.

(…) Legislaţia şcolară, diversele iniţiative organizatorice şi instituţionale aveau ca motivaţie fundamentală evidentă, afirmată ca atare ori subînţeleasă, principiul potrivit căruia sistemul şcolar al unei ţări să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiilor, caracterului naţional al poporului care o locuieşte. În acest sens, într-un raport din 1903, Spiru Haret preciza: „ne silim să înlăturăm din învăţământ tot ce nu avea viaţă decât prin puterea tradiţiei, fără a răspunde însă vreunei realităţi oarecare; fie o necesitate socială actuală, fie îndestularea unei necesităţi sufleteşti. Mai contăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului. Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm făcut gata, într-un timp şi în nişte condiţii care nu mai sunt ale noastre” .

(…)Pentru a înţelege profund, în realele ei dimensiuni istorice, opera lui Spiru Haret, de legiuitor al învăţământului românesc, iniţiativele sale de înaltă valoare umanistă şi semnificaţia lor patriotică, este relevantă, şi de evidentă actualitate, opinia sa despre şcoala naţională. În concepţia marelui ctitor al şcolii româneşti moderne, „existenţa unui popor nu este asigurată decât atâta timp cât toate elementele lui sunt strâns unite, şi unire nu poate fi dacă întregul popor nu se creşte şi nu se întreţine în simţiri comune de iubire de ţară şi de neam”.

Personalitatea constructivă a fondatorului haretismului şi-a pus puternic amprenta asupra evoluţiei şcolii şi societăţii româneşti, iar contribuţia lui la aşezarea, organizarea şi structurarea învăţământului a influenţat direct întreg cursul reformelor şcolare şi sociale dinainte şi după înfăptuirea Marii Uniri.

Ideea de şcoală naţională avea să-şi afirme dimensiunea practică şi semnificaţia valorică principială atunci când, la 1 Decembrie 1918, la şase ani după moartea lui Spiru Haret, se desăvârşea procesul de făurire a statului naţional unitar român, se ridica pe o nouă treaptă sarcina organizării şi dezvoltării învăţământului şi societăţii în ansamblul său.

(…) Astfel, raportorul din Camera Deputaţilor la legea amintită, ţinea să remarce că, dacă între 1864-1910 s-au perindat zeci de miniştri la învăţământul public, Spiru Haret a fost cel care a înfăptuit, în domeniul şcolar, mai mult decât toţi la un loc. „Toate acestea – sublinia deputatul raportor – Haret le-a făcut mai mult cu sufletul decât cu mijloace materiale; cu caracterul lui plin de voinţă, de energie. El s-a apropiat de sufletul învăţătorilor, i-a câştigat în aşa măsură, încât învăţătorimea vedea în el pe adevăratul ei părinte, pe îndrumătorul şi sprijinitorul ei. Am zis că le-a făcut toate acestea, fără mijloace materiale deosebite din partea statului, pentru că între anii 1901-1904, când a fost pentru a doua oară ministru, am avut acea grozavă criză financiară şi economică… Iar a treia oară a venit ca ministru între 1907-1910, după răscoalele ţărăneşti. Ce poţi face, oare, fără mijloace băneşti îndestulătoare?”, întreba atunci parlamentarul, iar cetăţenii români de la începutul secolului al XXI-lea constată că interogaţia sa, preocupantă acut în epocă, are şi un evident ecou contemporan.

 (…) Prin orientările şi acţiunile sale practice, Spiru Haret a pus temelie trainică unei şcoli naţionale care a format şi „şlefuit” personalitatea unor generaţii organic înlănţuite, angrenate în „mecanica economico-socială” a României de după 1918.

 (…) Unul dintre meritele lui Spiru Haret, văzute prin prisma dezvoltării istorice a învăţământului românesc, îl reprezintă statuarea rolului corpului profesoral. Preocuparea sa în „formarea formatorilor”, pentru recunoaşterea socială a prestigiului acestora şi a rolului lor determinant în asigurarea calităţii învăţământului rezultă chiar şi din constatarea, aparent cantitativistă, că, în structura legilor iniţiate de el, prevederile referitoare la corpul profesoral ocupă un loc primordial. Cine parcurge astăzi, pentru informare şi documentare, legile Spiru Haret sau urmăreşte activitatea acestuia în slujba şcolii va remarca trăinicia principiilor, consistenţa şi unitatea criteriilor, temeinicia exigenţelor şi preocuparea constantă pentru promovarea prestigiului social, ştiinţific şi moral al profesorului. Chiar şi din limbajul arid al legii, din normele avansate – verificate apoi timp de decenii, prin aplicarea practică în organizarea învăţământului – s-a desprins şi se desprinde interesul consecvent pentru progresul intelectual al naţiunii române. (…) [Din lucrarea Neoharetism la începutul secolului XXI, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, pag 9-17 )]

Spiru Haret cu privire la şcoală şi educaţie

• „Existenţa unui popor nu este asigurată decât atâta timp cât toate elementele lui sunt strâns unite, şi unire nu poate fi dacă întregul popor nu se creşte şi nu se întreţine în simţiri comune de iubire de ţară şi de neam. Întrebarea este dacă noi dăm destulă atenţie acestui lucru, şi dacă şcoala noastră merită pe deplin numele de şcoală naţională”.
• „Cel dintâi act al oricărei acţiuni naţionale este tărâmul şcolar”.
• „Datori suntem a ne îngriji ca toţi supuşii ţării să poată trăi unii lângă alţii în bună înţelegere şi în sentimente de stimă, dacă nu şi de iubire reciprocă. Pentru aceasta, prima condiţie este ca ei să se poată înţelege în vorbă. Trebuie dar ca toţi care trăiesc sub ocrotirea statului român şi a legilor lui să cunoască limba poporului dominant. (…) … chestiunea alegerii limbii comune nu poate face obiectul unei discuţii”.
• „După noi, pentru o universitate, chestiunea examenelor şi a diplomelor trebuie, dacă nu să rămână pe ultimul plan, cel puţin să nu-i absoarbă toată atenţiunea, să nu o facă să piardă din vedere principala ei chemare, care este de a fi centrul cultural cel mai înalt al ţării. Ea trebuie să atragă şi să reţină în sfera acţiunii sale pe toţi acei care sunt în măsură de a contribui la înaintarea ştiinţei, sau cel puţin de a o expune sub forma cea mai din urmă”.
• „Negreşit o instrucţie solidă şi variată este indispensabilă unui om în împlinirea datoriilor sale şi către sine şi către familia sa şi către patrie; însă nu este de ajuns, pentru a satisface toate trebuinţele vieţii complete. Mai trebuie ca omul să aibă cunoştinţa exactă a tuturor drepturilor şi datoriilor sale, precum şi cunoştinţa şi convingerea intimă şi profundă că, prin neobservarea şi neîndeplinirea lor, nu poate fi fericit în viaţă; trebuie să aibă atât de mult deprinderea de a-şi face datoria încât să şi-o facă în mod natural, cu plăcere şi fără greutate; să sufere când nu şi-ar face-o”.
• „Cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni, şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă, de a avea o încredere nemărginită întrânsa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educaţia tinerimii acolo trebuie să tindă”.
• „Învăţătorul într-un sat nu trebuie să fie numai învăţătorul copiilor, el trebuie să fie şi sfătuitorul bun şi luminat al sătenilor, pilduitorul lor la cele mai bune şi folositoare pentru dânşii”.
• „Universităţile să nu fie numai nişte şcoale superioare, un fel de continuare a liceului, ci nişte vaste centre de cultură în care să găsească mijlocul de a se manifesta întreaga mişcare culturală a ţării în ce are ea mai bun şi mai înalt”.
• „Principala chemare a corpului didactic nu este numai de a învăţa pe copii carte, ci este de a face din ei şi oameni morali”.
• „… scopul şcoalei este educaţiunea şi perfecţiunea şcolarului, care este imposibil dacă educatorul nu are o cunoştinţă deplină de calităţile, defectele şi aptitudinile lui şi dacă nu observă zilnic progresele ce realizează”.
• „Institutorii şi mai ales învăţătorii săteşti constituie fără îndoială unul din factorii cei mai puternici pentru îmbunătăţirea stării intelectuale, morale şi materiale a ţării. Prin numărul lor, prin preparaţiunea pe care o au, prin cultura lor, mai ridicată decât a păturii populare în mijlocul căreia trăiesc, prin stabilitatea situaţiei lor…, ei pot fi chemaţi a împlini o lucrare lungă, grea, delicată, stăruitoare, pe care nimeni altul nu o poate face aşa de bine ca dânşii”.
• „… într-o societate de oameni liberi, scopul educaţiei trebuie să fie acela de a face oameni cu voinţă, stăpâni  pe ei înşişi”.