Social acceptat

Vine o vreme când devenim cârcotaşi şi nostalgici. Se întâmplă când te auzi spunând pentru prima oară „Ehei, pe vremea mea…”. Şi brusc, începi să-ţi aminteşti ce bun era profiterolul de la Scala sau cu câtă nerăbdare aşteptai să apară la chioşc Pif, Topolino, Le Monde sau cine ştie ce reviste literare, de modă sau pentru copii astăzi dispărute din peisaj, ce zumzăit scotea motorul tramvaielor Thomson, ce frumos arătau reclamele luminoase de pe Magheru, ce gust avea parizerul, ce de bomboane îţi dăruia Moş Gerilă în faţa magazinului Romarta Copiilor, ce multe cinematografe erau pe bulevard, cum lăsai borcanul gol de iaurt, cu un leu în el, şi luai unul plin din faţa magazinului închis, ce bune erau gogoşile, cum lăsai cheia sub preş, cum aşteptai serialele science-fiction de duminică după-amiază ori pe cele americane de sâmbătă seara, cum băteai mingea pe maidanul plin de praf, cum era în taberele de vară. Într-o bună zi, îţi vezi prietenii cu ochelarii pe nas şi cu un discret început de burtă. Parcă nici nu mai sunt aşa vioi, se ridică mai greu de pe scaun, nu mai vor să meargă la fotbal sau în excursie cu cortul şi te refuză categoric când le oferi felul lor preferat de mâncare: „Ştii, nu am voie, îmi face rău la…”. Asta te îngrijorează un pic şi te face să dai fuga în faţa oglinzii. Acolo, contrariat, observi aceleaşi semne şi la tine, mai un rid, mai o cută pe frunte (când naiba a apărut?), un luciu ciudat în creştet, parcă şi spinarea e puţin adusă. Brusc îţi dai seama că nu te mai regăseşti în peisaj, că eşti cam depăşit de situaţie, că tu, care la terminarea facultăţii credeai că vei putea schimba lumea, nu mai eşti în stare să schimbi un bec. Sau o opinie. Parcă nu mai auzi prea bine şi nici nu înţelegi vorbele, dialogurile, realitatea. Nici vremea, nici vremurile nu te ajută. Nu mai ninge aproape deloc, iar singurele furtuni sunt iscate în paharul cu apă doar de polemicile pe subiecte de o subţirime cutremurătoare. E în firea lucrurilor. Ai fost obişnuit să trăieşti în lumea clişeelor tale, iar acum trebuie să accepţi traiul într-o lume foarte, foarte diferită. O dezbatere sau o ceartă pe tema „ce-a fost bun şi ce-a fost rău atunci” nu îşi are sensul. A fost groaznic un timp, pe urmă a fost foarte bine, apoi ceva mai rău, iar mai târziu foarte rău, dar nu acesta este criteriul, ci „dă-mi, Doamne, anii tinereţii şi mintea mea de-acum”, cam aşa stau lucrurile.
Pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus simplu: nostalgie. Deci eşti un nostalgic. Ceea ce e în regulă atâta vreme cât asta nu e considerată o vină. Profiterolul de la Scala chiar era al naibii de bun, nu putem nega asta, cu rezerva că ni se părea aşa fiindcă nu îl puteam compara cu acelaşi produs servit la Stohrer sau la Roux, în Paris. Dar având în vedere reperele de atunci şi vârsta pe care o aveam, dar şi multe dintre produsele similare de astăzi, sigur că acela va rămâne simbolul unanim acceptat de o întreagă generaţie. La urma urmei, exagerările, jignirile, sentinţele, etichetările nu fac bine nimănui. Aici, şi unii şi alţii greşesc. A fi nostalgic nu e o vină, cel puţin nu ar trebui să fie. Totuşi, nu poţi critica Facebook în timp ce îţi postezi zilnic ideile pe această platformă. E absurd. Nu poţi să fii atât de intolerant, încât să nu recunoşti că multe s-au schimbat în bine, doar pentru că tu ai nostalgia copilăriei sau a adolescenţei, transformând-o într-un clişeu. De partea cealaltă, alţi oameni, alte păreri, alt clişeu: faptul că îţi aminteşti cu plăcere de cine ştie ce produs, serial TV sau magazin te transformă automat într-un adept al regimului politic de atunci, spun ei. Cei mai vehemenţi susţinători ai acestei teze au inventat şi o regulă: nu te poţi exprima public dacă nu eşti „social acceptat”. Ce înseamnă acest concept? Ca toată lumea să fie de acord cu toată lumea, să accepte opiniile curentului majoritar, adică oricine poate fluiera în biserică, dar după aceeaşi partitură. Nu cumva ne întoarcem de unde am plecat? Libertatea de a gândi altfel decât cel de lângă tine este indispensabilă unui mediu social sănătos. Ideile, părerile pot fi contestate, cu sau fără argumente, urlând, cântând sau vorbind calm, dar niciodată interzise, blamate, arse pe rug. „Social acceptat” sau nu, nostalgic sau nu, fiecare dintre noi are dreptul să-şi spună povestea. (Dragoş CIOCĂZAN)