Soarele gol

Pentru cine nu a citit romanul cu acest nume al lui Isaac Asimov, unul dintre marii maeştrii ai distopiei şi ai literaturii SF, a sosit momentul să o facă. Acolo, în paginile scrise cu multe, multe decenii în urmă, veţi regăsi o realitate înfricoşător de apropiată situaţiei pe care o traversăm, cu toţii, în aceste teribile zile. Solaria: o lume individualistă, o societate pentru care autoizolarea este o virtute. Oamenii trăiesc închişi în propriul univers, iar contactul fizic provoacă silă. Ei nu concep atingerea, mângâierea, decât ca forme abjecte ale unei realităţi biologice depăşite. Prizonieri ai propriului autism social, au făcut din singurătate o religie, dură, ultradogmatică şi nemiloasă. Tot ceea ce înseamnă muncă fizică, procurarea şi prepararea hranei, igienă şi orice alte dorinţe le sunt satisfăcute de servitori roboţi, la fel de reci, fără suflet şi impersonali ca ei. Comunicarea, atâta câtă este, se face exclusiv de la distanţă, prin mijloace electronice. Dragostea, empatia, mila, copasiunea, iertarea sunt cuvinte inexistente în lexicul personajelor. Latura fizică a iubirii se desfăşoară programatic, artificial, de la distanţă, la fel de mecanic, doar cu scopul asigurării eficiente a unui spaţiu de locuit rămas liber la decesul cuiva.
O să-mi spuneţi că, în ciuda izolării impuse de starea de urgenţă, nu vedeţi legătura. Dar, haideţi să ne gândim un pic. Ne place să credem că trăim într-o lume definită prin comunicare. Nimic mai fals: trăim într-o lume în care transmitem mesaje, rapid şi eficient, atâta tot. Nu suntem atenţi la detalii, nu ne observăm unii pe alţii şi, deşi ne e greu să recunoaştem, ne cam închidem în carapacea propriului egoism. Ne temem de noi înşine şi de ceilalţi, şi o făceam cu încăpăţânare şi înainte de autoizolarea impusă de pandemie. De fapt, eram la fel de autoizolaţi şi înainte de asta, doar că nu realizam. Butonând în neştire tastaturile sau plimbând degetele pe ecranul telefonului ne închipuiam că ne auzim unii pe alţii. Refugiul de acum în propria vizuină nu e decât continuarea, ceva mai drastică şi restrictivă a acestei stări de lucruri. Dacă tot stăm ferecaţi în case, ar fi poate timpul unei schimbări de paradigmă. Un reset, o ciupitură, o trecere a mâinilor (bine spălate) peste ochi, şi poate aşa ne vom vedea, auzi, simţi, atinge, chiar înţelege. Să nu privim înapoi cu mânie, ci cu bucuria că am învăţat ceva din povestea acestor cumplite zile. Solaria trebuie să rămână încătuşată între paginile cărţii. şi pentru asta nu e nevoie de mare lucru: doar să închidem câteva minute laptopul şi telefonul, să ciulim urechile şi să ne privim senini semenii, cu inima deschisă (Dragoş CIOCĂZAN)