„Snobilimea” şi avatarurile începuturilor de lume

Dintotdeauna au existat oameni mai cu moţ. Pe vremuri, se distingeau prin haine scumpe, bijuterii, caleşti aurite, influenţă politică şi atitudine dispreţuitoare, iar astăzi lucrurile nu s-au prea schimbat. S-a adăugat totuşi ceva: snobismul, un fel de cosmopolitism materializat în maimuţărirea unor obiceiuri de aiurea, împământenite strâmb şi pe la noi. Am plecat de la trăsura bătută în pietre scumpe, bogat ornamentată inclusiv cu cel puţin doi lachei, şi trecând prin Volga de serviciu şi activismul lozincard, am ajuns la droşca pe care strălucesc siglele unor fabricanţi de automobile prevăzute cu dotări de ultimă oră. Lacheii au rămas la locul lor. Nu întâmplător, în limba română cuvântul „înainte” înseamnă şi trecut, şi viitor. Mi-am permis o mică licenţă: snobilii sunt nişte snobi dedulciţi la traiul scump, rupţi de realitate, mimând o uşuratică şi siloasă nobleţe a buzunarului plin, fără legătură cu vreo vitejie înfăptuită cu spada. Nobilul feudal stăpânea câteva sate pline de şerbi, şi, cel puţin de formă, se putea lăuda cu puţină frică de Dumnezeu. Snobilul are la dispoziţie o ţară întreagă şi nu se prea teme de nimic, fiindcă în spatele său nu există un arbore genealogic împodobit cu blazoane alese, ci o adunătură de tufişuri şi încrengături de interese şi compromisuri care îl fac viabil. El nu are de apărat nimic, onoarea e doar o poveste de demult, ceva de care să râzi cu poftă pe la chiolhanurile de partid şi de stat. În general, deşi semidoct, el le ştie pe toate, află înainte de ceilalţi ce urmează să se întâmple. Relaţiile funcţionează pe bază de quid pro quo.

Şi totuşi, această clasă a apărut peste noapte, speculând până şi cea mai mică oportunitate, cele mai mici slăbiciuni, naivităţi şi ignoranţe ale oricărui început de lume nouă, fie ea mai strâmbă sau mai dreaptă. Nu a existat o tradiţie. Peste noapte, nişte personaje despre care s-ar fi putut spune, fără teama de a-i jigni, că singura baie făcută vreodată în viaţa lor fusese cea în lichidul amniotic, s-au trezit abordaţi, folosiţi, puţin şcoliţi (mai degrabă îndoctrinaţi) şi cocoţaţi în poziţii nevisate, şi asta doar pentru că se pricepeau să răspundă de minune la comenzi venite de şi mai sus. Nobleţea a venit mai târziu, odată cu primul duş, prima ţigară cu filtru, prima masă la Capşa, şi cu prima maşină la scară, fie că era, cum am mai spus, Volga, fie că este, acum, Bentley. Fără să-şi dea seama, s-au transformat din nobili în burghezi, roşii sau de alte culori. Snobismul nu e neapărat rău, toţi suntem tentaţi să ne oferim mici plăceri, uneori vinovate, să ne alintăm puţin, să facem pe grozavii în ziua când primim salariul sau o primă, când ne iese o combinaţie financiară. Importantă este măsura. Aroganţa poate fi o trăsătură a nobilului de sânge, greu de acceptat, ce-i drept, însă explicabilă printr-un îndelungat exerciţiu de nobleţe, dublat de o oarecare educaţie aleasă. Dispreţul manifestat de un avatar e ceva mai greu de înghiţit, mai ales că nici măcar acesta nu este sincer, ci doar o pastişă. El, avatarul, nu trăieşte în prezent, niciodată. Lumea lui e una confecţionată din cioburi învălmăşite într-un vitraliu prin care vede lumea aşa cum ar vrea să fie, un caleidoscop defect în care piesele se aşează anapoda, în funcţie de toanele, isteriile, pretenţiile, antipatiile sau simpatiile lui. Pentru astfel de oameni, răutatea ia locul grandorii, iar viclenia pe cel al vorbelor deschise. Limbajul şmecheresc şi tonul de maidan ies uneori la suprafaţă, în ciuda ţinutei elegante, a tonului băţos, a aerului vexat de comportamentul mai puţin slugarnic al partenerilor de dialog. Aceşti oameni trebuie să înţeleagă un lucru: respectul se câştigă, nu se  primeşte automat doar pentru că afară te aşteaptă cine ştie ce maşină scumpă; nobleţea, cel puţin în înţelesul actual, este o problemă de educaţie, nu are nimic de-a face cu încrâncenarea feudalului care îşi inspectează călare moşia. Domnilor snobili, încercaţi şi altfel, prin studiu, muncă, răbdare, compasiune şi, poate nu v-ar strica, prin recursul la cele câteva amintiri care vă vor fi rămas de pe vremea când eraţi, nu mă îndoiesc, oameni normali, aşa, ca noi toţi. (Dragoş CIOCĂZAN)