Șlefuitorul de lacrimi

Nu știu ce să zic. Constantin Preda este întâi poet și apoi pictor? Sau întâi pictor și apoi poet!? Sunt sigură însă că Dumnezeu îi picură în minte și suflet flori de mărgăritar pe care poetul le transformă în ghirlande de lacrimi ce ajung la noi în buchete de mărgăritar.  E adevărat: „Cu mine se poate plânge, se poate muri, se poate-nvia”.

Cred că suntem contemporani cu unul dintre cei mai mari poeți români și sunt mirată că nu toată lumea îl cunoaște. Să fie așa pentru că azi nu mai avem critici autentici, recunoscuți, la rândul lor, la nivel național, pe care să-i credem, în aprecierea cărora să ne încredem, care să-l promoveze, să ne atragă atenția asupra talentului și unicității sale?

Este doar părerea mea (știu că nu-i așa!) că fiecare poem are valoarea unui diamant sau doar a unei pepite, a unei bucăți de aur nativ? Poetul mă ajută ca în fiecare zi să-mi împodobesc sufletul cu o nestemată ce evocă/pictează sentimente, peisaje, credință, recunoștință… Alcătuiește din cuvinte simple falduri stilistice într-o țesătură balsam pentru ființări autentice, trăitoare cu bucurii, cu dureri, cu tristeți, cu iubiri, cu trădări, cu credință în Dumnezeu și-n partea divină a oamenilor.

Mi se pare ireal că pot fi prieten, chiar virtual, cu o asemenea valoare. Transmit, virtual, la lectura fiecărui poem, mulțumirea și recunoștința mea acestui risipitor de comori, pe care vă invit să-l citiți cu mintea și inima deschise. O să vă placă. Și o doriți să citiți  și mai mult. O să închideți ochii și o să vedeți tablouri excepționale.

Omul Constantin Preda trăieşte în aceste zile o cumpănă. O problemă de sănătate. Speriat şi recunoscător, Poetul este un izvor de metafore. Parcă se grăbeşte să umple un sipet cu giuvaeruri lirice. Ne spune ce simte, cum simte, ne face părtaşi. Şi nu avem cum să nu-i facem loc în inima noastră, în rugăciunile noastre pentru sănătatea sa. Sănătate, POETE! (Mioara VERGU-IORDACHE)

acest poem îl scriu cu preţul vieţii mele

acest poem îl scriu cu prețul vieții mele
poate mâine nu voi mai fi
de fapt eu n-am existat niciodată
decât sub forma unor poezii

acest poem îl scriu cu ultima picătură de rouă
cu ultima picătură de sânge
mâna pe coala de scris
de plâns, în două se frânge

îmi las pleoapele numele să mi-l murmure
îmi las pleoapele singure să-şi sape
poduri de nuferi
peste lumi, peste ape

acest poem este un nod
de stele-ntr-o batistă
scris de un poet
ce nu există

bărbatul de mir

pe fiecare zi ce trece
încerc să mă schimb, să devin mai bun
într-un grăunte de grâu
cu inimă cu tot să mă adun

pe zi ce trece
pe zi ce vine
încerc să-mblânzesc
uraganul din mine

ai răbdare cu mine, mântuitorul meu
ai răbdare
sap în sufletul meu
ca într-un munte de sare

încerc să-i iert pe toți cei care m-au urât
încerc să-i iert
sunt sincer cu tine, mântuitorule
doar cu mine mă cert

sunt simplu ca o zăpadă
la prima ei topire
sunt doar un potir
plin cu iubire

mi-au înfipt atâtea cuțite în inimă
(unii) m-au vrut înfrânt
dar tu m-ai transformat în picătură de cer
nu de pământ

te-ntreb: dacă nu eram curat ca bobul de grâu
mă mai întorceai din moarte?
mâna cu care scriu
ar mai fi avut miros de vișine coapte?

sunt un potir plin cu iubire, mântuitorule
un simplu potir
bărbatul de grâu
bărbatul de mir

sunt pe-aici doar în treacăt
cel mai curat nebun
las vara să tragă cu petale în mine
îi sunt verii carne de tun.”