Sistemul anti-sistem

După mai bine de două sute de ani de neoliberalism economic, politic, social şi cultural, în cele mai ascunse cotloane ale societăţii umane se naşte, încet-încet, un vulcan a cărui magmă clocoteşte şi fumegă din ce în ce mai vizibil. Şi nu numai la nivel doctrinar. Socialul nu se mai lasă condus de politic, pentru că politicul nu mai are nicio legătură cu cetăţeanul care i-a dat, prin vot, puterea de a decide. Nimeni nu mai reprezintă pe nimeni, pentru că ceea ce obişnuiam să numim „solidaritate” sau „civism” s-a topit în întunericul unui hău al individualismului fără limite. Sistemul, conceput iniţial ca o sumă de funcţii ale statului menite să asigure bunăstarea cetăţenilor, a ajuns acum un fel de congregaţie cu tentă ocultă, pe alocuri dogmatică şi misterioasă, care acţionează mai degrabă în propriul beneficiu, risipind resursele din ce în ce mai limitate, în scopul îndestulării unei minorităţi constituite din clanuri, rubedenii sau clientelă lacomă. Lipsa de interes se vede la fiecare pas: proiecte încremenite în timp, lucrări blocate, incapacitatea de a duce la bun sfârşit un program, obedienţă faţă de forţe externe, pe scurt, o totală rupere de realitate.
În aceste condiţii, era normal să apară o mişcare anti-sistem, care să readucă sistemul în parametrii iniţiali. Nu este nimic altceva decât un vechi principiu al fizicii aplicat la scară socială: „Când asupra unui sistem în echilibru acţionează o constrângere, sistemul se deplasează în sensul diminuării acesteia”. De aici refuzul autorităţii, manifestările de nesupunere civică, nerespectarea normelor, fuga de şcoală (la ce îţi foloseşte?, important e să ai relaţii şi bani), dezinteres faţă de proprietate, furie împotriva autorităţilor. Politicul aşa cum îl ştim va dispărea în următoarele decenii. Noi forţe, autodeclarate de tip nou, au pornit deja o cruciadă a reformelor, din păcate, adesea, nu prin dialog, ci prin insurgenţă. Radem tot, urlăm cât ne ţin plămânii „la puşcărie!”, îi dăm jos pe ei şi ne punem noi. Pe urmă, restructurăm toată societatea, aşa cum vrem, fără să mai întrebăm, aşa, de capul nostru, doar am fost legitimaţi de stradă, de baricadele imaginare ale unei revoluţii care a dărâmat (şi încă dărâmă) statui. Doar că asta e o alegere păguboasă. Dacă anti-sistemul devine, la rândul său, tot sistem, atunci chiar nu mai este nimic de făcut. La vremuri noi, oameni noi, care însă dacă funcţionează în aceeaşi logică nu înseamnă schimbare în bine, ci doar aplicarea stângace a unui fard pe faţa îmbătrânită şi ciupită de vărsat a vechii lumi. (Dragoş CIOCĂZAN)