Simfonii lichide. Constantin LUCACI – poeme în inox şi apă

Absolvent al Institutului de Artă Nicolae Grigorescu din Bucureşti şi al prestigioasei Accademia di Belle Arti Pietro Vanucci din Perugia, Italia, profesor de sculptură la Academia de Arte din Cluj-Napoca, beneficiar al Bursei de Merit a Republicii Franceze, laureat al Premiului Herder, membru în juriul a nenumărate bienale şi expoziţii internaţionale, secretar al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici, Preşedinte al Fondului Plastic, sculptorul Constantin Lucaci, născut în anul 1923, în Bocşa Română din Caraş-Severin, va rămâne în istoria artei româneşti şi europene drept „părintele fântânilor cinetice”, primul artist care a avut ideea îndrăzneaţă de a dărui viaţă materiei prin mecanisme anume proiectate pentru a însufleţi metalul şi şuvoaiele de apă şi lumină.

*

O vizită în atelierul maestrului Constantin Lucaci a fost întotdeauna un act de curaj, dublat de oarecare smerenie pentru că nimic de acolo nu lăsa să se înţeleagă că te afli într-un spaţiu al creaţiei artistice. Polizoare, menghine, fiare contorsionate ca după o apocaliptică explozie, schiţe aşezate pe pereţi, pe mese, pe jos, într-o ordine neştiută, apoi chipul vesel, dar obosit, al artistului, ivindu-se ghiduş, ca într-o operă barocă, dintr-un roi de scântei fierbinţi izvorâte din electrodul aparatului de sudură. Am fost întotdeauna uimit de forţa uriaşă, de truda şi încăpăţânarea sculptorului de a supune metalul. Nu aş putea numi acest efort „măiestrie”, pentru că operele ieşite din mâinile maestrului sunt mai mult decât atât. Lucrările sale nu sunt simple sculpturi, ci viziuni cosmice, totemuri, fetişuri, închipuiri vii în continuă mişcare.
Totul începe cu ideea, cu visul, cu revelaţia. Inoxul, material rece, inert, rigid capătă flexibilitate, suflet, se transformă. În lumea lui Constantin Lucaci nu există moarte, obiectele neînsufleţite se află într-un continuu şi elaborat echilibru cinetic, alăturându-se apei în continuă curgere, luminilor meşteşugit ascunse, şi ne vorbesc prin sunetul unor uriaşe mecanisme ascunse vederii. Uimitor este modul în care acest inegalabil artist reuşeşte să aducă metalul greoi la starea de plutire.
Mai vizitasem până în acea zi câteva ateliere ale unor foarte cunoscuţi sculptori, îi văzusem dăltuind ore în şir piatra îndărătnică, învăluiţi în nori de praf, modelând cu răbdare lemnul sau sticla, dar nicăieri nu întâlnisem această aproape disperată nevoie de renunţare la clasicul soclu, de eliberare a materiei din sclavia staticului. Chiar şi atunci când nu creează fântâni mişcătoare, Constantin Lucaci simte nevoia desprinderii de suport şi reuşeşte admirabil să înfrunte rigoarea ochiului privitorului prin aripi şi sclipiri înşelătoare de metal, prin artificii care dau iluzia absenţei constrângerii gravitaţionale. Pentru a înţelege acest fenomen, nu este nevoie decât să zăbovim câteva clipe în faţa ansamblului statuar din curtea Televiziunii Române, inaugurat în anii 1970-1972 şi compus din şapte sculpturi al căror inox străluceşte în soare, dintre care, de departe, cea mai reuşită este Dialogul Undelor, devenită simbol al instituţiei.
Privesc, cu sfială, din uşa atelierului, cum maestrul aproape octogenar îmblânzeşte foile de metal, cum modelează, ca şi cum ar fi din ceară, sutele de kilograme de inox, urmărind în acelaşi timp schiţele gândite în urmă cu mai multă vreme. Îl văd clătinând din cap nemulţumit, apoi vorbind ca pentru sine şi reluându-şi munca cu aceeaşi sclipire veselă în ochi.
Constantin Lucaci a fost un artist discret şi taciturn. Nu şi-a dorit niciodată celebritatea, nu a suportat-o şi nu a acceptat laudele, linguşelile, odele închinate creaţiilor sale. Şi nu a făcut-o din timiditate, ci pentru că toate operele sale au fost rodul unei bucurii ascunse şi al unui har pe care Dumnezeu nu le dăruieşte prea des. Din acest motiv, dialogul cu maestrul se desfăşura mai mult prin gesturi, priviri, zâmbete sau încruntări. Nu vorbea mult, iar atunci când o făcea, lăsa să se înţeleagă că cele trei-patru cuvinte rostite sunt îndeajuns.
Despre revoluţia creată de fântânile sale cinetice s-a vorbit mult mai mult decât creatorul lor ar fi dorit să se vorbească, deşi oraşele Bucureşti, Reşiţa, Constanţa, Brăila şi Drobeta-Turnu Severin sunt cunoscute acum în lumea largă şi datorită acestor opere monumentale, aflate la graniţa dintre artă, tehnologie şi urbanism. Din păcate, una dintre ultimele creaţii ale maestrului, fântâna cinetică realizată la Şantierul Naval din Giurgiu, amplasată iniţial în centrul municipiului dunărean, a fost demontată şi mutată în Alba Iulia, însă, din cauza lipsei de interes şi indolenţei autorităţilor locale, monumentala lucrare realizată din inox, marmură şi sticlă de Murano se află într-o avansată stare de degradare. După inaugurarea din anul 2017, fântâna nu a mai beneficiat de interesul edililor, astfel încât bucăţi de marmură şi sticlă s-au desprins de pe soclu şi zac împrăştiate peste tot. În urmă cu numai doi ani, în serile de vară, localnicii puteau asista la un adevărat spectacol de lumini, culori şi muzică oferite în zona fântânii arteziene din Cetate. Autorităţile promit, însă, că din vara acestui an monumentul va intra în reparaţii.
Ca o târzie recunoaştere a pionieratului artei sale, în anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, aflat sub egida Vaticanului, care se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Calabria, Italia. Cinci ani după, la 5 iunie 2012, a fost inaugurat Muzeul Constantin Lucaci din localitatea natală a maestrului. Muzeul expune un număr de 17 sculpturi din oţel inoxidabil donate oraşului Bocşa. În străinătate, sculptura cinetică Stea este prezentă în expoziţia permanentă Fucina degli Angeli din Veneţia. Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecţii particulare sau publice din oraşele Anvers, Copenhaga, Ferrara, Milano, Roma, Veneţia, New York, Londra, Sankt Petersburg, Madrid, Melbourne. Alte sculpturi pot fi admirate La Galeria Palazzo Cini din Veneţia, alături de opere ale lui Picasso, Mark Tobey sau Marc Chagall.

*

În anul 2014, am intrat pentru ultima oară în atelierul lui Constantin Lucaci din strada Pangratti, de data aceasta pentru a-mi lua rămas-bun de la artistul cu care am vorbit atât de puţin, dar care mi-a spus atât de multe. Şi, nu pot să explic de ce, aşa încremenit, chipul maestrului păstra aceeaşi bucurie a mişcării şi plutirii care i-a însoţit nemuritoarele creaţii, rămase aici, pe pământ, spre încântarea celor ce, trecând grăbiţi pe lângă ele, se vor opri, poate, preţ de o secundă pentru a le admira. (Dragoş CIOCĂZAN)