Silvia STAMATESCU: Odată ce-ţi intră în sânge, pictura rămâne acolo pe vecie

De mult umblu printre pictori, dar mai rar am descoperit un om atât de sincer în atitudine, în pictură, în scris! Să facem prezentările.
Sunt Silvia Luminiţa Stamatescu şi m-am născut în 19 august 1956. Copilăria şi adolescenţa le-am petrecut pe ţărmul mării cu talazuri în schimbătoare culori, miros de alge şi ţipăt de pescăruşi. Fascinaţia tulburătoare a mării m-a urmărit toată viaţa, ea dându-mi o incredibilă energie şi poftă de viaţă şi de a o picta. Acasă am trăit printre pânze pictate ori lucrări în piele, în metaloplastie, tuşuri, vopsele, desene pe hârtie „ciocan” şi rotocoale de fum de ţigară…care avea să-l ucidă la numai 51 de ani pe marele artist, supranumit „mână de aur”, care a fost tatăl meu, Constantin Stamatescu. …Nu puteam să nu aduc un mic omagiu celui care ne-a transmis talentul, atât mie, cât şi fiicei mele. Tot aici mai trebuie să îl amintesc pe pictorul Ionel Mătăsăreanu, care, fiindu-mi profesor la Liceul de artă, a fost cel care a „văzut” că am „stofă de pictor”. Deşi nu am pictat la intensitatea şi frecvenţa de acum, întotdeauna am pictat. Pictura este pentru mine un mod de viaţă, de bucurie, de a fi fericită cu adevărat, de a depăşi chiar momente foarte grele în viaţă…
Pentru ce aţi ales pictura şi nu muzica?
De fapt, alesesem baletul, părinţii mei dându-mă de mică şi la balet şi la pian. Pictură era clar că eram „sortită” să fac toată viaţa! Am cântat o perioadă în corul Vox Maris, condus de Boris Cobasnian, iar de dansat am făcut-o ori de câte ori am avut ocazia. Muzica se împleteşte, atât cu dansul, cât şi cu pictura, care este un fel de „dans al culorilor pe muzica divină a îngerilor”.
Care tehnici sunt preferatele dumneavoastră?
Până în 2013 am pictat doar în vopsele de ulei, dar de când am descoperit vopselele acrilice, care se usucă rapid şi nu au miros, pictez doar în acrilice. Dacă nu am la mine cu ce şi pe ce să pictez, atunci o fac cu orice pe orice. Astfel am pictat cu pământ, cafea, dude, sfeclă, pe hârtii, cartoane de ambalaj, bucăţi de cearşaf etc. Cred că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat nu există limite în a ajunge chiar să faci acel „ceva”. Pictura este ca un „drog” pentru care nu există „antidot”! Odată ce-ţi intră în sânge, rămâne acolo pe vecie.
Vă simţiţi mai bine în lucrări de dimensiuni mici sau preferaţi suprafeţele mari?
Pentru că eu pictez mai mult după natură, şi îmi doresc să pictez mereu, oriunde merg iau în geantă sau rucsac pânze pe şasiu mai mici ori pânze caşerate pe carton, PFL etc. sau măcar un bloc de desen cu hârtie specială pentru pictura în vopsele acrilice. Când însă ies în mod special să pictez în natură, mă „echipez” cu şevalet, pânze mai mari. Dar cea mai fericită sunt când pictez mural, câte un perete imens de zeci de metri pătraţi unde pot să mă „desfăşor” aşa cum simt, unde pot crea la scară largă, fără limite.
Ce ne puteţi spune despre viaţa dumneavoastră dincolo de pictură?
Acum nu îmi mai pot vedea viaţa fără să pictez. Totuşi, „dincolo de pictură”, am bucuria de a fi bunica unei fetiţe tare dulce şi isteaţă şi mama unei fiice deosebit de talentate, atât în pictură, grafică, cât şi în specialitatea pentru care s-a pregătit la facultatea de artă: foto-video. Sunt tare mândră de ea. Îmi potolesc dorul de ele văzându-le, ca toţi bunicii de copii şi nepoţi aflaţi departe, pe video. Tot pictura îmi potoleşte dorul şi mă mângâie.
Unde vă vedeţi peste zece ani?
Dacă voi fi sănătoasă sper să fiu undeva prin lumea asta atât de frumoasă, unde să pot picta, să pot ţine un fel de „jurnal pictural” pe care să îl încep de acum, pictând zilnic câte un peisaj al ţării noastre ce îţi taie respiraţia, şi să continui să ţin acest jurnal chiar şi peste hotarele ţării.
Este o întrebare la care doriţi să răspundeţi?
Cred că m-aş întreba de ce prefer să nu particip la expoziţii colective. Pentru că am impresia că cele două, trei ori patru tablouri cu care participi de obicei nu te pot defini pe tine ca artist şi cei care le privesc pot fi induşi în eroare. Aş prefera o expoziţie personală. Deocamdată, până la o eventuală „personală”, prefer expoziţiile „stradale”, în care eu, pictând, în acelaşi timp interacţionez direct cu trecătorii, simţindu-le „pulsul” şi încărcându-mă pozitiv cu admiraţia lor. Pe unii dintre ei îi simt că şi-ar dori o pictură, dar nu-şi permit să o cumpere… Îmi place să fac bucurii, iar încărcătura pozitivă a momentului respectiv este inegalabilă…
Mulţumesc! (Aristotel BUNESCU, https://agentiadepresaculturalasisportiva. wordpress.com/)