Și zeii se transformă în țărână

„Comunicarea de știri poate fi cenzurată? Răspunsul este incontestabil: Da!”, scrie Nicolae Manolescu în ultimul număr al publicației România Literară, continuând: „Da, cenzura nu este doar necesară, ci și vitală, mai cu seamă în timpul unui război informațional, precum cel din Ucraina, indubitabil la fel de ucigător ca și războaiele clasice”, conform unei știri difuzate de puterea.ro (https://www.puterea.ro/criticul-literar-nicolae-manolescu-solicita-cenzurarea-presei/), reluată de agențiile de presă și de toate posturile de televiziune.

Pentru mai multe generații, marele critic literar a fost un reper, o zeitate a culturii românești postbelice. Stau mărturie paginile așternute cu migală și acribie, întru slava cuvântului scris de autorii români. Când însă vine vorba de politică, intelighenția autohtonă își pierde capul și obiectivitatea, lansându-se în tirade de o surprinzătoare superficialitate. Iar Maestrul nu face notă discordantă. Aproape toți marii intelectuali ante sau postrevoluționari suferă de unilateralism, în general pe subiecte la ordinea zilei. Exemplele sunt nenumărate, fiindcă nimic din ceea ce face una dintre părți nu le este pe plac. Cealaltă parte, cea care nu este de acord cu ei nu există, trebuie anihilată pentru că adevărul nu este nimic altceva decât un monopol ieftin și nedemn de luat în considerare. În ultimele trei decenii, am văzut mințile cele mai luminate ale nației îmbulzindu-se să glorifice o parte a societății, doar pentru a putea justifica de ce o mânjesc cu noroi pe cealaltă, uitând că o națiune este o sumă de indivizi cu păreri contrare. A nu fi de acord cu celălalt este parte a acestui exercițiu de libertate. Democrația nu înseamnă dictatura majorității, ci arta de a pleca urechea la nemulțumirile minorității. Însăși folosirea termenului „cenzură” este periculoasă, cu atât mai mult cu cât acesta este rostit de un om cu autoritatea incontestabilă a domniei sale. Totuși, caracterizarea cenzurii drept „vitală” ne face să ridicăm din sprâncene, chiar dacă sintagma se referă la un război de agresiune. Adevărul, oricât de incomod, murdar sau odios ar fi este singurul care poate opri un război pornit printr-o minciună. Pe urmă, documentele din arhive și mărturiile celor care au avut nefericirea de a trece prin alte războaie ne învață că niciodată, cu nici un chip, oricum am citi respectivele scrieri, dreptatea nu a fost exclusiv de partea uneia dintre părți. Iar cenzura nu a putut pune căluș celor care au trăit pe propria piele sau au plătit cu sângele lor războaiele altora.

Unor intelectuali le place apropierea de putere, adoră conjuncturalul, iubesc vremelnica preamărire, sperând să capete astfel aureola imortalității. Domnul Nicolae Manolescu nu este cu siguranță un astfel de Maestru. A dovedit-o de nenumărate ori în decursul prodigioase sale cariere. Nu s-a numărat printre cei care au condamnat demolarea bisericilor, pentru ca, mai târziu, să pună umărul la distrugerea credinței. Nu a lăudat dictatori, ba chiar li s-a opus cu stiloul său plin de har. Nu a strigat solganuri de la înălțimea catedrei, ci a ținut cursuri  de o nemuritoare originalitate. Nu a revărsat ură și nu a semănat dihonie în scrierile sale. Tocmai de aceea, atitudinile tranșante și partinazatul nu au cum să îl caracterizeze. Este mult deasupra acestor rătăciri. Este un reper, o icoană, aș îndrăzni să spun.

Nu cred că rostirile din ultimele zile sunt născute dintr-o analiză profundă, ci dintr-un nefericit impuls de moment, dintr-o revoltă justificată de ceea ce se petrece cu semeni ai noștri aflați la anaghie. Olimpul s-ar preface în țărână, cu zeii lui cu tot. Pentru totdeauna. (Dragoş CIOCĂZAN)