Şi noi putem fi patrioţi!

Cum sunt, şi recunosc, de „modă veche”, mă declar un român patriot, adică unul care nutreşte sentimente profunde de dragoste şi devotament faţă de România şi români. Ca mine sunt, încă, mulţi cei care… declară. Unii chiar sunt. Problema intervine când definim patriotismul.

Mi se va spune că azi nu ne sunt oferite argumente pentru sentimente profunde…. Eu cred că din contră. Exact astăzi trebuie să iubim România şi pe români! În propriile noastre familii cum procedăm? Nu ne mai iubim pentru că, la un moment dat, nu mai avem argumente? Sau ne străduim să-i aducem pe calea cea bună pe cei rătăciţi?! Nu e România familia noastră? În fine, nu vreau să devin patetică, deşi mi-ar plăcea să vă emoţionez, să vă pun pe gânduri pe cei care au ajuns la capătul răbdării, pe cei care şi-ar lua lumea în cap. Dar ce e şi, mai ales, cum e lumea? Există vreun loc perfect, unde curge doar lapte şi miere?

Nu cumva, în locurile care ne fac cu ochiul, locuitorii, cetăţenii îşi iubesc patria şi acţionează pentru a avea motive de iubire? Adică sunt corecţi, cinstiţi, harnici, responsabili… Nu sprijină pereţi care stau să cadă, nu-şi îneacă la cârciumă amarul de a fi săraci, nu lasă câmpuri pârloagă… Din goana trenului, pe valea Rinului, am fost impresionată de fiecare palmă de sol, pe dealuri pietroase, palmă de sol pe care erau plantaţi butuci de vie. Toţi sau aproape toţi am auzit de vinul de Rin! Toţi turiştii povestesc despre restaurarea clădirilor vechi din toată lumea. Nu trebuie să investească, neapărat, statul! Particularii pot cumpăra, la preţuri derizorii, cu obligaţii de restaurare, respectând arhitectura, vecinătăţile, materialele de construcţii… Şi localităţile nu arată ca după bombardament. Aproape de decolare sau de aterizare, prin hublourile avioanelor am remarcat lanuri de culturi pe câmpuri perfect organizate. La noi?! Marea noastră durere, justiţia! La ei este respectată decizia judecătorească, chiar dacă şi acolo oamenii – indiferent de poziţia lor socială – sunt uneori nemulţumiţi. Se respectă şi, prin mijloace democratice, se luptă pentru îndreptarea erorilor. La noi?! Contează persoana, nu fapta, din păcate, de prea multe ori. La ei, acolo unde credem că am putea să iubim locul şi locuitorii, oamenii sunt respectuoşi şi relaxaţi. Au învăţat să fie prietenoşi, fără a fi… invazivi. Îşi respectă dreptul la intimitate. Invidia pare să nu fi prins rădăcini.

Vi se pare că este ceva, din cele enumerate, care nouă ne-ar fi imposibil? De ce suntem neputincioşi? Eu cred că ne învârtim, periculos, într-un cerc vicios: preocupaţi să privim peste gard, ignorăm comorile care ne pot face mândri şi iubitori. Ignorându-le, nu găsim motive să ne iubim şi să iubim ţara noastră. Neiubind-o, ne agăţăm privirea de himere. (Mioara Vergu-Iordache)