…Şi ne izbăveşte de cel viclean!

Suntem în luna cadourilor. V-aţi gândit ce doriţi să vă aducă Moşul? Moş Crăciun. V-aţi făcut liste de cadouri pentru familie, prieteni, colegi? Unde petreceţi noaptea dintre ani?

Mâna întinsă a unui bătrân sau a unui copil, în aceste zile, pare că „spune o poveste” şi e blagoslovită cu 1 leu, un covrig, un măr… Alte dăţi, cu indiferenţă. Uneori, „mâna întinsă” cerşeşte doar o vorbă bună sau un zâmbet, acceptarea noastră. Suntem grăbiţi, nu vedem. Nici pe noi nu ne vedem. Nu în oglinda din perete, la oglinda sufletului mă gândesc! Ne grăbim. Până într-o zi. Atunci se răsfrânge dintr-o oglindă a universului o imagine hidoasă, pe care n-o tolerăm. Găsim scuze cu faţă… obiectivă, ca să ascundem subiectivismul, egoismul, graba noastră spre nicăieri.

Avem timp să ne gândim că sunt oameni pentru care doar o farfurie de mâncare în fiecare zi ar fi cea mai mare bucurie? Că sunt copii care nu au ce îmbrăca şi ce încălţa? Că sunt copii şi bătrâni flămânzi şi însetaţi, care tremură de frig?’ Sigur că ne-am gândit! Că aşa este în luna cadourilor. În luna decembrie concentrăm toate gândurile şi faptele bune! Da, în luna decembrie şi în preajma sărbătorilor Pascale. O parte dintre noi, mai evlavioasă, şi în preajma celorlalte mari sărbători religioase.

Şi totuşi, mulţi dintre noi constatăm că suntem singuri. Nu fizic. Fizic suntem mai mereu în mulţime. Mai ales virtuală, chiar dacă chiar lângă noi sunt corpuri vii, carne, oase, sânge… Gândul ne oferă o imagine răsturnată a realităţii. Nu mai reuşim să ne sprijinim de/pe nimic. Tânjim după o vorbă bună, după un gând, căutăm în amintiri fapte care să ne îmbrace dimensiunea umană. Suntem conştienţi că ne lipsim de bucuria adevărată, că de prea multe ori rămânem goi. Dar nu facem nimic. Suntem într-o aşteptare. Ce aşteptăm?! Greu de răspuns. Dacă am şti, probabil că am acţiona.

Suntem inteligenţi. Şi negustori. Şi-atunci, în zile, luni predestinate, ne cumpărăm îndurare, milostenie, nemurire. Dar nu se pune! Rămânem tot goi. Rămânem răi şi singuri, propriii duşmani, mereu mai săraci, chiar dacă abundenţa materială este evidentă în multe cazuri, mai ales în oraşele mari. Fără folos, pentru că nu învăţăm nimic din toate întâmplările care ne şi ni se petrec. Şi nu mai ştim să zâmbim, să mângâiem, să iubim. Sărim iute la bătaie, fiecare cu armele lui: poziţie socială, bogăţie, forţă fizică, depravare… Pentru ce?

Unde-i lumea în care suntem generoşi cu fiecare clipă, cu smerenie şi iubire, cu acceptarea calmă a tuturor, mai norocoşi sau mai puţin norocoşi. Să înţelegem toţi, aşa cum o fac unii dintre noi, oameni cărora trebuie să le fim recunoscători!, că şi cei defavorizaţi mănâncă, se îmbracă, beau apă, au nevoie de mângâiere şi iubire în fiecare zi. Nu după calendar, fie el şi religios! (Mioara VERGU IORDACHE)