Şi au trăit fericiţi…

La început i-a plăcut de el, doar îl chema Făt Frumos. Era puternic, muta munţii din loc cu paloşul vâjâind în aer, voia să schimbe lumea, să facă din ţara lui un hub (nu ştiu dacă aşa se numea pe vremea aia, dar ideea e aceeaşi) al bunăstării, în faţa căruia să tremure toţi balaurii posedând între unu şi şapte capete. Prinţesa, mai sfioasă, aşa, ca orice Cosânzeană blondă, lăcrimoasă şi sensibilă, îl tot aştepta în turnul de cleştar, gândindu-se că jumătatea de împărăţie adusă de ea ca zestre va spori suprafaţa agricolă a împărăţiei lui, başca resursele subsolului, forţa de muncă ieftină, bine calificată, ieşirea la Apa cea Mare şi o nouă piaţă de desfacere. Zis şi făcut. El, mai că fusese de acord cu mariajul, însă mai avea câţiva zmei autohtoni de biruit (cu cei de dincolo bătuse palma), nişte solzoşi cam îndărătnici, care nu pricepeau nici picaţi cu ceară măreţele lui proiecte de propăşire, şi îi tot băgau beţe în roatele caleştii aurite. Până la urmă, interesul împărăţiei a triumfat, soldându-se cu o mare nuntă la palat. Trei zile şi trei nopţi. Cam tot atât a durat şi fericirea lor, fiindcă Făt Frumos începuse să cam semene a zmeu şi să se comporte ca atare. Încet, încet, din toate proiectele puse la cale anterior mariajului, nu s-a mai ales mare lucru. Ca în filmul acela de succes: Un pas mic pentru om, un pas mare pentru împărăţie, aceasta din urmă fiind acum mai mare şi mai puternică pe hârtie. Bani erau, vistieria dădea pe-afară, doar că boierii stăteau la pândă şi dijmuiau fiecare crăiţar. Nici împărăţiile asociate nu se lăsau mai prejos, că doar aşa e într-o mare familie. Şi uite aşa, coşul cu merinde al supuşilor devenea din ce în ce mai scump şi mai gol. O plimbare cu caleaşca costa pe zi ce trece mai mult, fiindcă, deşi se găsea din belşug, preţul ovăzului o luase razna. Razna în sus. Apa din fântâni, lemnele de foc şi alte utilităţi (câte erau în acele timpuri) deveniseră un lux, iar şcoala şi bolniţele nu mai erau de mult priorităţi. În orice basm există un sâmbure de realitate, iar cel de faţă nu face excepţie: toate aceste necazuri se simţeau mai puternic în buzunarele nădragilor zdrenţuiţi ai plugarului. Pe deasupra, lui Făt Frumos începuseră să-i fugă ochii după alte cosânzene, dar şi după butelcile din pivniţele palatului. Ba mai pierdea timpul şi pe la competiţiile inter-împărăteşti de oină sau tras cu arcul. Fosta prinţesă, actualmente împărăteasă cu acte în regulă, a plâns, a suspinat, a fluturat batista din turn şi, văzând că nu e băgată în seamă, s-a resemnat. L-a tras de mânecă şi i-a comunicat ritos că ţara fierbe fiindcă nimeni nu se mai ocupă de ea. Nici prin alte părţi lucrurile nu stăteau mai bine, i-a mai spus, peste tot popoarele se revoltau buimăcite de numeroasele hrisoave cu legi care se băteau cap în cap.

Există şi Planul B: un eventual alt Făt Frumos. Poate mai puţin ferchezuit şi pomădat, mai modest îmbrăcat, mai împiedicat când vine vorba de zmei, dar dotat cu un simţ al realităţii ceva mai ascuţit. Asta, după ce personajele basmului se prind că primul nu este ceea ce părea a fi, şi că numai gura e de el. În acest al doilea caz, Cosânzeana înţelege că nu se poate baza decât pe ea însăşi, că prima ei iubire nu mai călăreşte un cal alb, înspumat şi scuipând jăratic, ci doar o biată arătare costelivă, nechezând a foame. Şi mai pricepe că minciuna e întotdeauna mai credibilă decât adevărul. Concluzia, în cele din urmă, ar putea fi una neaşteptată: poate e mai bine fără nici un Făt Frumos (acesta ar fi un nedorit Plan C), că doar nu trebuie musai să fii legată de vreun pierde-vară, nici măcar cu lanţuri de aur. Palatele se construiesc cu sudoare, nu cu vorbe goale. La fel se muncesc şi câmpurile, se ţes postavurile sau cămăşile de zale. Ca să trăieşti fericit până la adânci bătrâneţi e nevoie de mai mult decât de un bidiviu focos, un paloş şi un zmeu de serviciu care s-o încaseze mereu de la viteazul din poveste. Important e şi cum trăieşti până încaleci pe-o şa, fericirea fiind, dincolo de stereotipia formulelor, un concept extrem de volatil şi foarte personal. Problema cel mai greu de rezolvat izvorăşte din imposibilitatea de a pleca, cu împărăţie cu tot, spre alte zări, existând riscul să dai de un loc populat exclusiv de zmei şi alte lighioane faţă de care nătângul tău Făt Frumos să pară bun de pus pe rană. (Dragoş CIOCĂZAN)