Nu știu însă dacă vom trăi până la adânci bătrâneți ca să aflăm finalul. De fapt, până la foarte, foarte adânci bătrâneți, fiindcă sfârșitul nu se întrevede. De vină este „sistemul”, ni se spune. Această entitate învăluită în ceață, vag conturată, imaterială, despre care aflăm, în poveste, că se află la originea tuturor problemelor vieții noastre cotidiene. Un conglomerat de cutume, reguli imprecise, zvonuri, murmure confuze, bârfe, până la urmă, un set de reguli empiric-fanteziste greu de clarificat. Când ai nevoie de o informație, dai fuga la instituția cu pricina să te lămurești. Ghinion! „Sistemul” te va plimba pe la numeroase ghișee, răspunsul la întrebările tale fiind de fiecare dată altul, bătându-se cap în cap cu ceea ce ți se spusese la celelalte ferestruici. Nimeni nu poate defini exact ceva, nu te poate informa corect. Te oprești la benzinărie, alimentezi, apoi vrei să plătești cu cardul emis de una dintre cele mai mari bănci din țară. Nu merge, „sistemul” nu funcționează. Sau umpli un coș cu cumpărături la un supermarket și pățești același lucru. Și benzinarul și casiera te privesc ca pe un fost sau viitor condamnat. Lumea stă la coadă, casa rămâne blocată, auzi murmure nervoase, simți cum te arde în ceafă privirea mustrătoare a celorlalți. Lași rușinat cumpărăturile și fugi în lume. La benzinărie e mai greu, nu te lasă să pleci cu mașina până nu achiți. Disperat, suni la dispeceratul băncii. „Sistemul” zice că apelul tău e important pentru el, dar trebuie să mai aștepți, că n-are cine să-ți răspundă.
Unul dintre sectoarele capitalei se laudă cu 2900 locuri de parcare. Pentru cele peste o sută de mii de mașini de toate felurile din zonă… Evident, plata unui asemenea loc costă, iar gestionarea acestuia se face, cum altfel, tot prin „sistem”. Cauți codul parcării pe net, apoi îl trimiți prin SMS împreună cu numărul de ore în care mașina va adăsta acolo, numărul de înmatriculare și un alt cod care îți vine prin (alt) SMS. Apoi stai liniștit. „Sistemul” mai funcționează și în alt mod: la vedere, prin oamenii săi devotați. De exemplu, te poți trezi cu mașina săltată din parcare. Dincolo de emoția letală care te cuprinde când constați dispariția obiectului la care mai ai ceva rate de plătit, te gândești de ce au ridicat-o. Era parcată cum și unde trebuie. Plătești, îți iei mașina (zgâriată) apoi ceri fotografiile făcute conform legii, ca să știi ce ai greșit, să nu repeți figura. Aici e aici. „Sistemul” nu îți răspunde, pe mail, decât dacă îți dai acordul pentru folosirea datelor tale personale. Ce legătură o avea? Dar nici asta nu e îndeajuns. Vei primi pozele în treizeci de zile, deși termenul în care poți depune contestația, pe baza lor este de numai cincisprezece.
De s-ar opri la aceste două situații, des întâlnite, lucrurile ar fi, cât de cât, simple. Dar nu este așa. „Sistemul” este peste tot, și din ce în ce mai performant în ale torturii, printre altele și „datorită” digitalizării. Tot felul de roboți, automate, softuri și personaje vorbind sibilinic îți răspund rece, impersonal, uneori sfidător. Nu mai ai dreptul să întrebi ceva, să ceri lămuriri. Interacțiunile umane au fost reduse la zero pentru că, nu-i așa, „sistemul” veghează. Nu numai în ceea ce privește serviciile publice sau ale unor operatori privați. Bunăoară, acum se fac consultații medicale online, se obțin credite online, se cumpără case online. Pe nevăzute și pe nepipăite. Înainte puteam spune că vorbim mult, dar nu comunicăm aproape deloc, acum suntem la fel de gureși, avem același sac de probleme în spate, doar că nu ne mai ascultă nimeni. În lumea politică e chiar și mai rău. Acolo „sistemul” este cel mai vizibil și cel mai puternic. Cum vedeți, votăm degeaba. Alegem una sau alta, apoi „una” și „alta” se pun de acord și fac ce vor în numele unui „sistem” năucitor de incoerent, care ne ignoră, pune șaua pe noi și ne călărește vârtos făcându-ne să mușcăm zăbala precum mârțoaga din poveste. Iar găleata cu jăratic din care ar trebui să înfulecăm pentru a ne crește aripi este gestionată de același „sistem”. Și astfel au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Ei, nu noi. (Dragoș CIOCĂZAN)