Şezi!

Nu se poate să nu vă fi întrebat vreodată care este cauza conflictului dintre generaţii. Cel mai des sunt invocate schimbarea sistemului de valori şi lipsa de comunicare. S-ar mai putea adăuga nonconformismul specific vârstei fragede, paradigma fructului oprit, fronda. Asta, teoretic, duce la progres, cu o condiţie: vechiul să nu fie înlocuit complet de nou, ci să fie treapta pe care se zideşte. Nu poţi clădi ceva plecând de la nimic, în sensul că este foarte posibil să construieşti un business de la zero, dar niciodată o lume nouă. Progresul tehnologic rapid din ultimele două decenii a accentuat falia intergeneraţională. Este o cursă care va lăsa mereu pe cineva în urmă. Buldozerul noilor tehnologii de comunicare a luat-o la vale, făcând tabula rasa din tot ceea ce părea să ne ţină pământul ferm sub picioare. Există deja oameni de treizeci spre patruzeci de ani, adică tineri, care se plâng că nu se pot adapta nu la viteză, ci mai ales la superficialitate, la excluderea elementului uman din ecuaţie. Obişnuiţi să ia decizii cu propriul cap, sunt acum nevoiţi să accepte că o maşinărie poate face asta. Virtualul este spaţiul în care nu mai este nevoie să apeşi pe buton, toţi ce poţi face este să te laşi supus de el. Cei mai tineri vorbesc din ce în ce mai des despre libertate, ba chiar o pun în fruntea scării de valori. Nu e rău, cu condiţia să ştii ce înseamnă asta. Libertatea nu poate fi obţinută prin lege, niciodată. Adică deschizi Monitorul Oficial la pagina 25, să spunem, vezi acolo legea numărul „x” care proclamă libertatea absolută a individului şi gata, eşti de capul tău. Liber nu poţi fi decât pe dinăuntru, oriunde te-ai afla şi oricât de concentraţionar ar fi universul în care trăieşti.

M-am întrebat deseori ce desparte generaţia X, din care fac parte, de cele mai tinere. Despre noi s-a spus că am trăit în straie strâmte, că am vrut să fim liberi, dar nu am reuşit, ceea ce ne-a făcut, în egală măsură duplicitari şi adaptabili, că am acumulat prea multe cunoştinţe inutile, că avem tendinţa de a ne retrage din societate şi de a deveni blazaţi. Cele mai mari defecte care ni se atribuie sunt respingerea şirului indian şi neîncrederea în turmă, refuzul de a behăi cu gamela în mână, aşteptând să o umplem cu nimicuri. Am stat de sute de ori la coadă, dar numai pentru că ăsta era un mod de a supravieţui fizic. Astfel, o parte din fiinţa noastră încerca să dea un sens verbului „a fi”. Cealaltă parte, cea spiritual-transcendentă, era mereu ocupată cu ceva foarte important: virtualizarea realităţii, fără gadgeturi, doar cu puterea minţii. Am refuzat propaganda pentru ca măcar o parte din noi să fie adevărată. Asta ne distinge, poate, de cei care ne vor urma. Aproape zilnic ni se striga „Şezi!”, dar ne făceam că nu pricepem şi am rămas în picioare. Astăzi e pe dos. Să poţi fi liber şi să refuzi asta, să sorbi propaganda, de oriunde ar veni ea, fără a-ţi pune măcar o singură întrebare, fără să te informezi, doar pentru că foarte mulţi gândesc la fel sau doar pentru că „se ştie” că e aşa, să te aşezi în genunchi şi să îngroşi rândurile turmei obediente, când poţi spune oricând şi oricât de tare „NU”, este de neînţeles. Fenomenul este asemănător cu emisferele de Magdeburg: un spaţiu gol, închis între două emisfere care nu se lasă cu nici un chip desprinse una de alta, păstrând vidul şi întunericul din interior pentru eternitate. Aici nu e vorba despre „Ehei, pe vremea mea…”, ci despre faptul că rezultatul la care s-a ajuns poate fi definit prin polarizarea şi schematizarea societăţii, un fenomen ciclic normal, însă doar atunci când eşti în cunoştinţă de cauză şi judeci cu propria glagorie, nu pe baza datelor furnizate de cipul din propriul telefon. Una dintre comenzile auzite ar putea fi „Aport!”. Nu ştiu dacă e mai acătării decât „Şezi!”, dar le recomand celor care ne vor urma, cu toată prietenia, să facă o excepţie de la regula consacrată: să apuce băţul cu ce parte a corpului le e mai comod şi să îl ducă nu la cel care l-a aruncat ,ci în direcţia opusă. Poate le va fi mai bine. Un pic. (Dragoş CIOCĂZAN)