Semănaţi cucută şi vreţi să culegeţi spice

Aşa grăia Machiavelli, acum vreo cinci sute de ani, în plină Renaştere europeană, pe când trudea la monumentala sa lucrare Princepele, considerată drept primul tratat modern de politică din istorie. Nu ştiu dacă vorbele sale ascundeau dezgust sau ironie. Cred însă cu tărie în actualitatea lor, aici, la noi acasă. Pentru că seminţele otrăvite ale urii au pătruns în cele mai ascunse cotloane ale societăţii româneşti. Iar acestea, stropite din belşug cu o sudoare demnă de o cauză mai bună, nu pot rodi decât fructe amare, duşmănoase, după chipul şi asemănarea tulpinilor sterpe pe care s-au născut.
Suntem în plin proces electoral şi nu văd nimic constructiv. Nu există un obiectiv comun, o dezbatere de idei axată pe programe sau priorităţi. Doar câţiva oameni ofiliţi care nu par a avea vreo legătură cu naţia căreia îi cerşesc voturile. Este pentru prima dată în ultimii treizeci de ani când avem drept candidaţi o mână de surdo-muţi. O încăpăţânare de natură autistă îi face pe aproape toţi să îşi strige propriile sloganuri, propriile frustrări. Noi, ceilalţi, vulgul, nu existăm. Suntem doar o masă uşor de manipulat prin sloganuri ieftine. Îmi place să-mi închipui că, de cele mai multe ori, sunt un om cu picioarele pe pământ. Prin urmare, deşi cred în basme şi, uneori, în minuni, nu mai pot asculta toată zarva asta sterilă. În loc de programe, de idei, de creativitate, primim un potop de amăgiri. Suntem tot timpul asmuţiţi unii împotriva altora. Ideea zilei e că dacă eşti cu X, eşti analfabet şi corupt, dacă ţii cu Y eşti elitist, rupt de realitate, iar dacă opţiunile tale se îndreaptă spre Z e şi mai rău: trădătorule, oportunistule, vânzătorule de ţară! Bineînţeles, tonul este mereu ridicat, imperativ, iar un deget acuzator te înţeapă în piept, ameninţător. Adică am viciat însăşi esenţa libertăţii: să nu te temi să fii de altă părere.
Din nou, pentru a nu ştiu a câta oară în sinuoasa noastră istorie, nu ne mai ascultăm, nu ne pasă de celălalt, nu vedem decât craca pe care stăm, fără a ne da seama că, acolo jos, cineva taie copacul de la rădăcină. Iar când ne vom prăbuşi cu feţele în clisă va fi prea târziu. Şi în loc de fructe proaspete sau spice pârguite vom culege doar cucută înveninată, pentru că, fraţilor, asta semănăm de ceva vreme încoace. (Dragoş CIOCĂZAN)